Psihologia personalității

1. Structura și dinamica personalității - interacțiuni și dominante în devenirea ființei umane

1.1.Conceptul de personalitate

De cele mai multe ori când ne referim la personalitatea umană, în vorbirea curentă ne referim la caracteristicile cheie ale unei persoane, spre exemplu X nu are personalitate - cu referire în special la trăsăturile comportamentale negative sau Y este o mare personalitate, referindu-ne în acest caz la o persoană de excepție.

Termenul de personalitatea, din punct de vedere etimologic, provine din lat. persona = masca a actorului a cărei expresie emoțională era caracteristică pentru personajul interpretat; personajul ca atare: cu caracteristicile structurale și comportamentale care îl individualizează în raport cu celelalte personaje.

În ceea ce privește definirea personalității, datorită complexității și diversității sale, trebuie să facem precizarea că în literatura de specialitate există un impresionant număr de definiții, fiecare surprinzând aspecte specifice:

- Marele Dicționar de psihologie Larousse, 1993: caracteristică relativ stabilă a felului de a fi al unei persoane, a modului de a reacționa în situațiile în care se găsește;

- Allport, 1981: organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determină gândirea și comportamentul său carateristic;

- Grey, 1991: stilul general al persoanei de interacțiune cu lumea, în special cu oamenii;

- O definire sintetică a personalității poate fi: sistem structurat și ierarhizat, dinamic și evolutiv, constituit din subsistemul biologic, subsistemul psihic, subsistemul socio-cultural care asigură individului o adaptare unică, originală la mediu.

Delimitări conceptuale

Conceptul de personalitate se diferențiază de alte concepte cu care se află în interacțiune și interdependență, precum individ, individualitate, persoană și personaj, și care presupun diferinte ipostaze de manifestare a subiectului uman.

- Individ: etimologic provine din lat. individuum; are un sens biologic și exprimă unitatea indivizibilă a organismului în raport cu mediul înconjurător, fiind o noțiune aplicabilă tuturor ființelor vii; desemnează o unitate biologică, un exemplarul singular - insul, ce aparține unei specii de ființe și se referă la ceea ce au în comun toți membrii unei specii; se caracterizează prin integralitate - nu poate fi divizat fără a-și pierde specificul; este în întregime determinat biologic.

- Individualitatea: este caracteristica unui individ; un sistem viu, concret, unic, irepetabil; se referă la un ansamblu de proprietăți somatice, psihice și psihosociale cu o structură specifică, singulară prin care cineva se deosebește de ceilalți; în plan psihologic este expresia individului, felul de a fi al omului, fiind rezultanta prin diversificarea și diferențierea organizării structural - funcționale a individului. Elementul central al oricărei individualități este personalitatea.

- Persoana: etimologic (lat. persona, gr. prosopon) înseamnă în teatrul antic masca actorului, rolul acestuia, actorul. Este corespondentul în plan social a ceea ce reprezintă în plan biologic individul și se referă la ființa concretă cu identitate socială determinată (nume, familie, dată de naștere, statut social etc.) și având o anumită poziție socială, cu anumite drepturi și obligații de care este conștientă. Este o noțiune aplicabilă numai omului - orice persoană matură, normal dezvoltată are un nucleu al individualității și se realizează ca personalitate. La naștere copilul este o individualitate, un „candidat” la dobândirea atributului

de persoană; în cazurile patologice, când psihicul se destructurează rămâne doar individul, ceea ce reprezintă aspectul biologic al omului.

- Personajul: este o imagine fragmentară a persoanei, o aparență, o mască. Personajul este realitatea psihosocială care se ascunde în spatele măștii, reprezentând exteriorizarea persoanei prin comportament. Este persoana în rol, omul interpretat ca un rol social, fiecare om poate juca mai multe roluri, se poate manifesta prin mai multe personaje. Când între persoană și personaj există disonanțe foarte mari apar stări patologice (dedublarea personalității).Obiectivarea persoanei la un înalt nivel de performanță și relevanță socială echivalează cu transformarea personajului în personalitate publică, ipostază în care devine model și reper axiologic pentru ceilalți

- Personalitatea: în sens foarte larg, desemnează persoana maximal valorizată social, recunoscută ca valoare, ca individualitate ce contribuie la viața socială, cu conștiința că reprezintă o valoare.

În sens strict psihologic, personalitatea este o construcție teoretică elaborată în scopul înțelegerii și explicării modalității de ființare și funcționare a persoanei, reprezentând modul specific de organizare a trăsăturilor și însușirilor psihofizice și psihosociale ale persoanei.

Personalitatea este o sinteză bio - psiho - socio - istorică și culturală care asigură adaptarea originală a individului la condițiile mediului natural și mai ales social.

Caracteristicile personalității:

1. Personalitatea reflectă diferențele individuale, unicitatea fiecărei persoane: deși există trăsături comune mai multor indivizi (sociabilitatea), manifestarea acestora la nivelul fiecărui individ are particularități sub aspectul conținutului, frecvenței sau intensității de manifestare;

2. Personalitatea este constantă: o trăsătură de personalitate odată formată are tendința de a se menține în aceeasi formă o lungă perioadă de timp;

3. Personalitatea este consistentă: trăsături relativ asemănătoare sau complementare au tendința de a se asocia în configurații stabile (sociabilitatea si comunicativitatea);

4. Personalitatea este modelabilă: trăsăturile de personalitate pot fi modificate fie prin influența factorilor sociali, fie prin demersul autoformativ al persoanei

5. Personalitatea este factor cauzal care determina relativa constanta a comportamentului în situații diferite, spre deosebire de factorii situaționali care sunt responsabili de variabilitatea acestuia.

Orientarea personalității în psihologie: nomotetic versus idiografic

Psihologia personalității are ca obiect de studiu totalitatea caracteristicilor structurale ale persoanei umane sub aspectul elementelor comune și al particularităților diferențiatoare. Divergența dintre abordarea idiografică și nomotetică se referă la problematica raportului între particular, individual, concret și general, universal (Golu, 2004).

Orientarea nomotetică (nomos gr. - lege, normă): se referă la studiul a ceea ce indivizii au în comun, la găsirea legităților și invariațiilor tuturor oamenilor;

- se bazează pe comparațiile între indivizi, privind unul sau mai multe aspecte ale personalității;

- susține rolul eredității și influența redusă a mediului asupra dezvoltării personalității;

- recurge în cunoașterea personalității a metodelor de tip cantitativ, cu precădere experimentul de laborator, ancheta pe bază de chestionar;

- se concentrează pe elaborarea legilor generale, cu caracter deductiv și probabilist;

- folosește un limbaj formalizat, fiecare termen cu care operează fiind definit riguros.

Orientarea idiografică (idios gr. - propriu, specific) se referă la ceea ce este unic, singular, irepetabil în structura personalității, aaxandu-se în principal pe descrierea amanunțită a persoanei;

- se axează pe identificarea trăsăturilor individuale, a specificității persoanei;

- recurge la metode de cunoaștere de natură calitativă: studiul de caz, introspecția, analiza produselor activității, observația etc;

- are un caracter strict descriptiv;

- consideră că esența personalității poate fi surprinsă numai prin studiul detaliat al vieții și experienței individuale;

- utilizează un limbaj mai puțin formal, empiric, cotidian.