A spune nu

La un an există doar câteva cuvinte pe care bebeluşul le înţelege ca atare, pe când la doi ani explicaţiile verbale încep să fie un bun mod de comunicare şi o metodă eficace pentru a obţine cooperare, când, de fapt ceea ce mamele vor să spună este „nu”. În acest proces există trei stadii.

În primul stadiu mamele sunt tot timpul responsabile în mod absolut. Acum mamele îşi asumă responsabilitatea pe deplin astfel încât, dacă se întâmplă o nenorocire, vor da vina pe ele însele. Acest stadiu se depăşeşte foarte târziu. De fapt mamele continuă să-şi asume responsabilităţi, dar obţin o uşurare datorită capacităţii în creştere a copiilor de a înţelege diverse lucruri. Dacă acest prim stadiu va ajunge vreodată să aparţină trecutului, înseamnă că micuţii au depăşit nevoia de control din partea familiei şi au devenit membrii independenţi ai societăţii.

În acest prim stadiu, mamele sunt responsabile în totalitate. Vor putea spune, la câteva luni după acest stadiu, ca nu şi-au dezamăgit niciodată copilul, deşi bineînţeles că de fapt copiii au fost frustraţi deoarece nici o persoană nu poate îndeplini toate nevoile unui bebeluş. Nu se spune nici un „nu” în primul stadiu, iar acest prim stadiu se suprapune următoarelor şi continuă până în momentul în care copii devin adulţi, independenţi de controlul familiei.

Acest prim stadiu ţine de fapt de atitudinea parentală, iar taţii (dacă există şi dacă sunt implicaţi în creşterea copiilor) încep să ia parte la iniţierea şi menţinerea acestei atitudini parentale. La început mamele, iar apoi ambii părinţi, îşi pot asuma sarcina de a avea grijă să nu se întâmple nimic neaşteptat. Pot face acest lucru şi în mod deliberat, dar cea mai mare parte a lui se întâmplă la un nivel corporal – este un întreg set de comportamente care reflectă o atitudine mentală. Bebeluşii se simt în siguranţă şi absorb încrederea memelor în ele însele, la fel cum primesc şi laptele. În tot acest timp părinţii spun „nu” – eu spun „nu” lumii, spun „nu”, păstraţi distanţa, nu intraţi în cercul nostru; în cercul nostru se află cei pe care-i îngrijim şi nu permitem să treacă nimic dincolo de această barieră. Dacă părinţii devin înspăimântaţi, înseamnă că ceva a trecut de barieră şi că bebeluşii sunt răniţi la fel de mult ca de un zgomot teribil care ar fi ajuns până la el şi le-ar fi creat o senzaţie atât de acută, încât ar fi fost de nesuportat. În timpul raidurilor aeriene bebeluşii nu erau speriaţi de bombe, dar erau afectaţi imediat dacă mamele lor intrau în panică.

Din această fază timpurie, în care faptul de a fi răspunzător este de la sine înţeles, se naşte sentimentul responsabilităţii parentale – lucrul care deosebeşte părinţii de copii şi care, poate, reduce la absurd jocul pe care unor oameni le place să-l joace prin care mama şi tata speră să fie doar prietenii copiilor lor. Dar mamele trebuie să poată laun moment dat să înceapă să-şi lase copiii să cunoască câte ceva despre pericolele de care ele îi feresc şi, de asemenea, să-i lase să afle ce gen de comportament ar putea afecta dragostea şi afecţiunea mamei. Aşa încât se trezesc spunând „nu”.

Putem acum observa începutul celui de-al doilea stadiu în care, în loc de a spune „nu” lumii înconjurătoare, mama îî spune „nu” copilului ei. Acest lucru a fost numit până acum „introducerea principiului realităţii”: mama şi soţul ei introduc treptat copilul în realitate şi realitatea în copil.