Personalitatea

Definirea personalitatii

Ca prim pas în definirea personalitatii, acesta ar fi înteleasa ca totalitatea psihologica în masura sa caracterizeze si sa individualizeze un om particular (apud Zlate, 2000). "Ea este omul viu, concret, empiric, pasional, rational, deci omul asa cum este el resimtit în afara noastra sau în propria noastra fiinta. Asadar, nu omul abstract, nu omul aflat în închipuirea noastra, ci omul de alaturi de noi, pe care îl întâlnim pe strada, acasa, la birou, în metrou, la un spectacol sau la un miting. Nu omul interpretat ca "fiinta generica", ci omul asa cum exista si cum se manifesta în viata curenta, cotidiana"(Zlate, idem).

Subiectul uman este considerat o unitate bio-psiho-sociala, un purtator de functii epistemice, pragmatice si axiologice, în realitatea psihologica personalitatea ocupând un loc central în psihologie. Din punct de vedere teoretic, personalitatea reprezinta un cadru de referinta fundamental pentru definirea sensului si valorii explicative a celorlalte notiuni psihologice. "Notiunile de senzatie, perceptie, afectivitate, motivatie, vointa etc, n-ar avea aproape nici-o semnificatie daca ar fi interpretate în sine, deci neraportate la personalitate. Din punct de vedere practic, dat fiind ca personalitatea este prima, cea mai complexa si adeseori cea mai dramatica realitate umana cu care luam contact si pe care urmeaza s-o influentam, s-o amelioram sau s-o schimbam, ea, personalitatea, reprezinta principalul ghid în modelarea concreta a omului. Numai cunoscându-i laturile, structura, finalitatea vom putea selecta si utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influentare educativa"(Zlate, 2000).

Allport si Odbert au descoperit, înca din 1936, existenta în limba engleza a peste 18.000 de termeni prin care pot fi facute descriptii psihologice ale personalitatii. Dintre acestia, 4.504 de termeni (inclusi în seria I) desemneaza trasaturi de personalitate reale, tendinte determinate, generalizate si personalizat e, moduri stabile si consistente de ajustare a individului la mediul sau. Ceilalti termeni implica comportamente specifice si temporare (seria a Ii-a), evaluari (seria a IlI-a), metafore (seria a IV-a). Confuzia si lipsa de coerenta a termenilor sau a definitiilor date provin din preluarea mai mult sau mai putin necritica a unor termeni familiari diverselor domenii (fizica, biologie), însa greu de aplicat fenomenelor psihice. Multitudinea perspectivelor de analiza si amalgamarea termenilor sunt alte cauze care au creat serioase dificultati în stabilirea conceptului de personalitate. În timp organizarea structural-functionala a individului se diferentiaza si se specializeaza pe de o parte iar ansamblul însusirilor psihice ale persoanei parcurge pe de alta parte un proces de structurare care le permite diferentierea si valorizarea capatând unicitatea. Pe scurt, personalitatea este persoana plus o nota de valoare, ea este organizarea superioara a persoanei. Nota de calitate adaugata personalitatii îi confera acesteia apelativul de valoare suprema (Neculau, 1998). Prin conceptul de persoana desemnam, pe de o parte, sistemul atributelor, structurilor si valorilor de care dispune o persoana, iar pe de alta parte, persoana luata pe latura functiilor ei social-istorice.

Lersch (1954) facea urmatoarea distinctie între cele doua notiuni: persoana se refera la "forma fundamentala a fiintei umane", de aceea ea trebuie studiata de psihologia generala care urmeaza a contura o conceptie de ansamblu a omului si locului sau în lume; personalitatea se refera la "particularitatile psihice individuale", la ceea ce îl distinge si îl detaseaza "pe un om de altul". în timp ce persoana are referinte foarte largi, caci cineva este persoana în calitate de fiinta care traieste si îsi realizeaza destinul în lume, în procesele multiple si în diversele continuturi de experienta, personalitatea îsi limiteaza referintele la un altul, caci cineva este personalitate numai comparativ cu altii.

Cea mai mare parte dintre cercetatorii personalitatii au pus în centrul atentiei legatura dintre structura si „convertirea" acesteia în comportament, evidentiindu-se anumite proprietati, trasaturi, dinamici interne sau factori caracteristici care determina comportamentele individuale. Trasatura în sine neputînd fi masurata direct, s-a recurs la evaluarea comportamentului, ajungîndu-se sa se identifice personalitatea cu modelul de comportament (Marlowe, Sergen, 1969).

Mielu Zlate (1987) atrage atentia asupra insuficientei considerari, în analiza si interpretarea personalitatii, a "însasi personalitatii". Autorul constata ca: "Psihologii, în încercarea de a inventaria cît mai multe elemente componente ale personalitatii (indiferent daca acestea se numesc însusiri, trasaturi, factori), în stradania de a depista structurile, sistemele si subsistemele personalitatii... pierd cel mai adesea din vedere tocmai personalitatea. Or, în personalitatea totala, integrala a omului... semnificatie nu au atît însusirile, «configuratiile de trasaturi», ci modul particular de integrare si utilizare comportamentala a acestora".