Psihologia Comunicării

1.1. Problematica psihologiei sociale.

1.2. Noţiuni generale despre comunicare. Comunicarea ca fenomen social – psihologic.

1.3. Conţinutul şi efectele comunicării.

1.1. Psihologia se află în centrul multor problematici legate de comunicare. Într-adevăr, comunicarea este o activitate umană fundamentală. Pe de altă parte, sensul, valoarea aprecierea şi evaluarea unei comunicări depind în mod esenţial de subiectivitatea persoanelor care recurg la ea. Ştim foarte bine că o comunicare transmite sensuri diferite în funcţie de subiecţii care „au de-a face” cu ea, precum şi în funcţie de contextul în care se înscriu comunicarea şi protagoniştii ei. De aceea, studiul comunicării s-a intersectat adesea cu teoriile subiectivităţii umane şi deci cu studiile de psihologie.

Aşa cum vom vedea în procesul studierii Psihologiei comunicării, cunoştinţele acumulate de psihologie în domeniul comunicării se referă în esenţă la tot ceea ce se petrece în multiplele forme ale relaţiei de confruntare directă şi este clar că toate disciplinele au nevoie să se sprijine pe acest ansamblu de cunoştinţe de bază pentru a putea să avanseze în propriile cercetări. Într-adevăr, se constată că situaţia de comunicare interpersonală este aproape întotdeauna, într-un fel sau altul, situaţia de referinţă pentru marea majoritate a studiilor ce vizează comunicările.

Psihologia, disciplină centrată în esenţă pe individ, pe măsură ce şi-a adâncit domeniul ei de cercetare, a ajuns la concluzia că persoana izolată este o abstracţiune, cadrul ei firesc de viaţă şi de activitate fiind ambianţa socială. S-a stabilit că toate fenomenele psihice, de la cele elementare, în speţă preverbale – (senzaţii, percepţii, emoţii) – şi până la cele superioare (gândire, sentimente etc.) sunt influenţate, modelate de societate. În domeniul senzorial, de pildă, multitudinea de profesii pe care le cercetează diviziunea muncii, progresul tehnic, apoi evoluţia artelor, impun în prim plan cerinţe diferite şi mereu noi în ceea ce priveşte specializarea şi diferenţierea funcţiei analizatorilor. În acelaşi timp, orice fenomen psihic, oricât de elementar sau de sublimat ar părea, nu poate să existe şi să se desfăşoare fără un substrat neurofiziologic, fără sistemul nervos central (în primul rând creierul).

Nu este vorba însă de un dualism biologic-social, întrucât planurile de condiţionare sunt diferite. În timp ce mecanismele neurofiziologice ţin de condiţiile interne, determinarea socială ţine de condiţiile sau influenţele externe. Or, cauzele externe acţionează, se răsfrâng prin intermediul condiţiilor interne. Viaţa psihică se desfăşoară şi se dezvoltă după legităţi proprii. Creierul nu poate genera şi produce fenomenul psihic din interior, în virtutea doar a structurilor sale celulare şi a activismului său bioelectric şi biochimic. Creierul realizează de fapt psihicul graţie schimburilor sale cu mediul. Sursa activităţii psihice o constituie deci, universul natural şi îndeosebi cel social. Deci, psihologia socială este domeniul ştiinţei care caută să înţeleagă natura şi cauzele comportamentului individual în situaţii sociale. Ea are în obiectiv investigarea fenomenelor psihice şi a trăsăturilor de personalitate în textura relaţiilor sociale ale omului. Tema aceasta comportă două aspecte:

1. impactul social asupra comportamentului individual.

2. aporturile personale în iniţierea şi cristalizarea unor fapte sociale.

Motivul este foarte simplu: aceasta este situaţia pe care o trăim cu toţii zi de zi şi pe care o cunoaştem intuitiv în multiplele sale aspecte: comunicarea amicală, fraternă, amoroasă, comunicare cu mama sau cu tata, cu maestrul, cu patronul sau medicul etc.

Se ştie că omul este o fiinţă socială. Fiecare din noi posedă şi îşi dezvoltă una dintre cele mai subtile necesităţi – necesitatea de comunicare. Dar, de fapt, pentru ce comunică omul? Ce anume vrea să obţină din contactul cu persoanele din anturajul său?

După cum susţine psihologia modernă, intrând în contact de comunicare, individul, în mod conştient sau inconştient, aspiră, întâi şi întâi, la satisfacerea propriilor necesităţi social-psihologice. Cunoscutul psiholog american E. Fromm evidenţiază în acest context cinci necesităţi de bază ale omului. În primul rând, necesitatea contactelor cu oamenii - necesitatea sentimentului „noi”, în ceea ce priveşte apartenenţa la colectivitate. A doua – necesitatea de a se autoafirma, de a simţi importanţa sa pentru cei din jur, necesitatea de prestigiu, de a fi recunoscut ca personalitate. A treia necesitate este determinată de nevoia de afecţiune, de relaţii calde, de dragoste. A patra este necesitatea de a avea propria conştiinţă de sine, dorinţa de a fi nu doar o individualitate, dar şi de a obţine recunoaşterea acestei circumstanţe, în genere, de a fi irepetabil şi neobişnuit pentru cei din jur. În sfârşit, pe cea de de-a cincea necesitate E. Fromm o determină ca o dorinţă a individului de a-şi elabora „un sistem de orientări şi obiectul de admiraţie”. Mai simplu vorbind, omul, de obicei, doreşte să-şi simtă participarea şi apartenenţa la o anumită cultură, să aibă atât un obiect de admiraţie, cât şi un obiect propriu de atitudine neamicală şi chiar duşmănoasă.

Unii savanţi evidenţiază şi alte necesităţi social-psihologice, realizate de oameni în procesul comunicării. De exemplu, necesitatea de a domina. De regulă, omul doreşte să exercite o acţiune activă, dictată de propriile interese, asupra modului de gândire, comportamentului, orientării altui om. Necesitatea de a ocroti pe cineva, de a avea grijă de alţi oameni. Se exprimă prin năzuinţa de a-l ajuta pe cineva cu ceva, de a-l susţine cu vorba sau cu fapta. Trăsătura de caracter formată în urma acestei necesităţi, a primit denumirea de altruism (dragoste de oameni). Necesitatea de siguranţă, eliminarea tensiunii, a stărilor alarmante. Năzuinţa de a găsi, în cazul unor asemenea stări, un interlocutor interesat pentru a i se destăinui, a auzi cuvinte de încurajare şi susţinere, de a spulbera cu ajutorul lui propriile temeri, de a elimina tensiunea interioară.