Relația medic - pacient

Relatia medic-pacient reprezinta esenta psihologiei medicale. Ea este punctul central al relatiei de îngrijire si este, în cele mai multe cazuri, una dintre conditiile si un factor esential pentru procesul de vindecare.

Înainte de a vorbi de relatia medic-pacient, o atentie deosebita ar trebui acordata particularitatilor psihologice ale fiecaruia dintre participantii la relatie.

În ceea ce priveste psihologia pacientului, aceasta a fost prezentata mai pe larg în cadrul seminarului despre sanatate si boala.

Ceva mai putin discutata, de obicei, este psihologia medicului, ca participant si factor de sustinere a actului medical.

PSIHOLOGIA MEDICULUI

Exista o legatura strânsa între personalitatea medicului si modul în care îsi practica meseria. Nu se poate face o separare totala între tehnician si om. Existenta legaturii dintre cele doua, natura lor, importanta lor sunt variabile în functie de momente si situatii, efectele lor fiind de asemenea variabile. Efectele acestei legaturi pot fi benefice, daca favorizeaza empatia cu bolnavul si-l ajuta pe medic sa gaseasca o relatie justa cu pacientulu sau nefaste, daca împiedica realizarea unei judecati obiective, punerea diagnosticului. Exersarea medicinei va fi, deci, pentru fiecare medic, mai mult sau mai putin, exersarea propriei sale medicine. Ea va fi în functie de cunoasterea sa tehnica, de personalitatea sa, dar si de conceptia asupra rolului medicului, asa cum exista ea în societatea în care el îsi practica meseria.

Reprezentarile pe care si le face medicul asupra rolului sau sunt puternic influentate de reprezentarile ambiante. Medicul se poate opune acestor reprezentari, poate adera la ele fara criticism sau cu mai multa distanta si rezerva, suportându-i, însa, întotdeauna influenta. Medicul este investit a priori cu imaginea pe care si-o formeaza bolnavul, sub efectul presiunii sociale si a nevoilor proprii.

De-a lungul timpului, imaginea medicului s-a schimbat, lasând, însa, urme asupra perceptiei actuale a profesiei.

a) conceptia samanica a medicinei

Medicul din zilele noastre a preluat atributele vindecatorilor si ale vrajitorilor, adica ale samanilor. Acestia trebuiau sa extirpe din bolnav elementul rau, introdus în corpul sau sau sa captureze si sa reintroduca elementul bun, care a fost cumva pierdut. Dar pentru a ajunge la asta, el trebuie sa stapâneasca fortele binelui si raului, sa faca un pact cu reprezentantii raului (în unele culturi, el poate si îmbolnavi oamenii, la fel de bine cum îi vindeca). Un lucru important este faptul ca samanul însusi este un fost bolnav, care a trebuit si a stiut sa lupte pentru a scapa din ghearele raului. pentru a vindeca bolnavul, samanul trebuie adesea sa-l faca sa sufere, uneori chiar sa-l faca „sa moara” pentru a-l „resuscita”. El este familiarizat cu „fortele vietii” si cu „fortele mortii”.

Aceasta latura magica persista înca si adesea bolnavul este mai linistit dupa ce medicul l-a vazut, pentru ca acesta a identificat „inamicul-boala”, „se va ocupa de ea” si o „va învinge”. Însa tocmai în virtutea acestei laturi magice a medicului, a acestui pact pe care el îl stabileste cu boala, el trebuia abordat cu rezerva, prudenta si chiar circumspectie. Teama si respectul profund ale unor bolnavi releva fateta malefica a imaginii medicului.

b) conceptia sacerdotala

Schematic, samanul este mai aproape de rau, pe când preotul este mai aproape de bine. Vindecatorul este, în majoritatea religiilor primitive, reprezentantul lui Dumnezeu.

La fel ca si preotul, medicul oficiaza prin respectarea unor ritualuri, vesmintele sale sacerdotale sunt bluza alba si stetoscopul care înlocuieste amuleta, limbajul sau este, la fel ca si al religiei, ermetic. Profesia de medic ramâne închisa si ierarhizata.

Medicul, desi nu este reprezentantul lui Dumnezeu, este, în mintea pacientului, reprezentantul „Zeitei Stiinta”, aceasta conferindu-i – asa cum face Dumnezeu pentru preot – autoritate morala.

Medicului i se pun deopotriva întrebari medicale, si deopotriva, întrebari despre problemele sexuale, conjugale, familiale sau despre comportamentele copilului, organizarea vietii cotidiene. Sfaturile sale vor fi investite cu valoare sa stiintifica si cu autoritatea sa, indiferent de subiectul tratat. Adica, puterea pe care o detine, bazata pe cunoasterea care îi este atribuita de catre societate si de catre bolnav (nu neaparat în directa corespondenta cu realitatea cunoasterii sale tehnice), corespunde nevoii umane de protectie si magie.

c) conceptia actuala asupra medicinei

Aspectele primitive ale medicinei permit o mai buna întelegere a ambivalentei dezvoltate fata de medic. Medicul este personajul care poseda cunoasterea, facultatea de a vindeca, este o autoritate luminoasa si asiguratoare, dar el este, deopotriva, nelinistitor, pentru ca i se atribuie secrete pe care ni le închipuim noi, ca pacienti si i se atribuie, de asemenea, o atoputernicie cu caracter magic, acest lucru suscita o anumita agresivitate defensiva. Bolnavul îi poate reprosa, constient, medicului, ca îsi vinde arta, ceea ce ar putea fi o modalitate de a-i reprosa, inconstient, ca nu el iubeste gratuit, pentru el însusi.

Medicul mai este nelinistitor pentru pacient si pentru ca bolnavul, la fel ca orice fiinta umana, are un anumit numar de secrete inavuabile si se teme ca medicul sa nu le aduca la lumina, chiar daca e vorba numai despre micile placeri obtinute din boala sa. Aceasta imagine a omului care este perceput ca amenintator pentru ceea ce ar putea descoperi este evidenta mai ales pentru psihiatru.

Succesele medicinei, obtinute datorita rationalitatii si gradului de adevar stiintific crescute, nu au diminuat irationalitatea cerintelor adresate medicului. Aceasta irationalitate se exprima la nivelul fiecarui act medical, chiar si în cele mai tehnicizate pornind din momentul în care acesta devine locul investitiilor bolnavului, adica al afectivitatii sale. Acestui fapt i se datoreaza efectul placebo al medicamentelor.

La nivelul statutului si rolului pe care le cere societatea de la medic, constient, regasim caracteristici logice si rationale, cum sunt cele relevate de catre Delay si Pichot:

- competenta tehnica;

- atitudine universalista – medicul trebuie sa trateze orice persoana, indiferent de nationalitate religie etc.

- specificitate functionala – privilegiile, obligatiile si competentele medicului nu sunt valabile decât în domeniul medicinei – singura institutie, în afara casatoriei, care permite accesul la intimitatea fizica si morala a persoanelor. Contrapartida acestui privilegiu este „secretul profesional”;

- neutralitatea afectiva;

- atitudinea altruista si dezinteresata;

- rolul social, ce consta în autentificarea bolii, care nu intra în ordinea sociala decât dupa confirmarea de catre o institutie medicala.

Dincolo de toate acestea, ca si de valorile unei societati în ceea ce priveste sanatatea si boala, se vor exercita subiectivitatea bolnavului si subiectivitatea medicului. De aceea, competenta tehnica a medicului nu este calitatea cea mai valorizata de catre bolnavi.

Valoarea conduitei profesionale a medicului este data de modul în care îsi foloseste motivatiile, conduitele si contraatitudinile suscitate de motivatii. Printre cele mai frecvente motivatii ale studentilor la medicina, conform unui studiu realizat de Sambuc, se numara (în ordine descrescatoare):