Terapia narativă

Rezumat

Paul Ricoeur a vorbit despre identitate personală ca o identitate narativă. Noi descriem modul în care abordarea narativă, dezvoltată de Michael White și David Epston, permite să dea formă la acest concept. Conversațiile terapeutice permit subiectului să evidențieze partea dominantă a narațiunii și concluziile identității sale negative pentru a construi o narațiune alternativă mai bogată. Această construcție se bazează pe externalizarea problemelor și evidențierea excepțiilor. Subiectul devine din nou autorul propriei sale vieți, pornind de la momente excepții a povestirii relaționale, în care acțiunile sale corespund intențiilor.

Introducere

Ultimile actualizări ale curentelor terapiei de familie și terapii de scurtă durată susțin că terapia narativă reprezintă o abordare a relației de ajutor care pledează pentru respect și nejudecare. Practica sa constă în transformarea narațiunii care constituie identitatea noastră, printre altele externalizarea problemei și căutarea unor excepții. Dimensiunea povestirii cu conceptul de identitate narativă este creația conceptuală a autorului Paul Ricoeur destinat să răspundă impasului modalității de gîndire logico-științifică care nu ține cont de specificacitățile umane. Potrivit lui Nancy Huston, narațiunile sunt ceea ce diferențiază omul de animal: "Numai noi percepem existența noastră ca o traiectorie cu semnificație (adică direcția). Un arc. O curbă de la naștere la moarte. O formă care se desfășoară în timp cu un început, aventuri și un sfârșit. Cu alte cuvinte: o poveste. "

Componentele identității narative

Atunci când noi primim clienți la cabinet, aceștia ne povestesc istorii care cel mai adesea sunt repetitive. Ei exprimă plîngeri, dezacorduri între ceia ce-și doresc și realitate. Acest tip de narațiune poate fi numită ”istoria săracă”, subiectul nu-și poate găsi locul de autor, el se descrie ca un prizonier suferitor a narațiunii dominante. Care este diferența între acest tip de narațiune și o narațiune bună trăită de subiectul participant la experiența sa de viață?

Componenta acțiunii și a consecinței

După cum a remarcat Jérôme Bruner, o narațiune este alcătuită simultan din două componente: cea a acțiunii care poate fi considerată ca element constituitiv al narațiunii și cea a consecinței ( ce cunoaște cine sunt implicați în eveniment, ce gândesc, ce simt?). O narațiune descrie astfel evenimentele încât intriga dă sensul narațiunii. Pentru un subiect, o narațiune bună este o narațiune care nu se lasă închis într-un cadru rigid, însă care lasă spațiul la stilul de viață pe care îl apreciază.

Componenta relațională

Pentru a descrie mai detaliat tipul de narațiune, pare util pentru a adăuga a treia component cea relațională care permite subiectului sa trăiască experiența recunoașterii. Astfel ca să se perceapă legătura între acțiunile și intențiile sale. Această componentă este prima, după cum arată Gregory Bateson și teoria atașamentului a lui John Bowlby. Plecând de la felul cum noi trăim, percepem lumea, modul în care ne putem construi acțiunile noastre precum și relația cu alții este de asemenea calea spre relația cu sinele. În toate terapiile, relația cu altul, relația cu cei din jur și relația cu sinele, reprezintă cele trei dimensiuni care permit de a lua în calcul experiența subiectului. Relația cu celălalt este un spațiu de cooperare și recunoaștere, relația cu cei din jur este un spațiu în care subiectul acționează . În ceea ce privește relația cu sine, ea se exprimă prin prisma intențiilor și valorilor. Identitatea narativă a fiecăruia se construiește pe parcursul vieții luând în calcul momente forte, pornind de la legătura dintre cele trei componente.