Psihopedagogie

IMAGINEA DE SINE . Absolut toti avem o imagine mentala a noastra . Imaginea personala este parerea noastra despre ce fel de persoana suntem. Ea a fost creata din propriile noastre convingeri despre noi însine.

Dar majoritatea acestor convingeri despre noi însine s-au format în subconstient din experientele trecutului, din succese si esecuri, din umilinte, din triumfuri si din felul cum au reactionat altii fata de noi, mai ales în prima copilarie. Vom actiona "conform " persoanei pe care o concepem. Orice persoana abordeaza pe un altul pornind de la sine, dupa cum reprezentarea despre altul face parte din procesul perceptiei de sine (clişee, etichete).

În principiu, individul se cunoaste pe sine din încercarile vietii, prin intermediul actelor sale de conduita, a prestatiilor personale, a relatiilor sale cu altii atât în împrejurari obisnuite, cât si în situatii limita Apare apoi concomitent un al doilea factor: compararea cu altul si înscrierea individului în contextul social. La acestea se adauga opinia grupului, adica imaginea sociala de sine. Toate aceste elemente oferite de contextual social constituie matricea în care se cristalizeaza imaginea de sine. Se poate face distinctie între imaginea sociala de sine, adica opinia, aprecierea grupului cunoscuta de subiect si imaginea de sine, adica cum se vede subiectul pe el însusi. Cele doua reprezentari sunt genetic strâns legate (I. Radu). (vezi exercitiul propus la anexe)

Imaginea de sine nu este un simplu epifenomen, ci ea este însotita de modificari pe toata scala sistemului bio-psiho-social.

Imaginea de sine stabileste limitele a cea ce poti si a ceea ce nu poti reusi. Cât de usor este sa ne identificam cu dezamagirile si esecurile noastre. În loc sa ne spunem " N-am reusit sa obtinem slujba pe care o voiam", noi tragem concluzia "Sunt un ratat". În loc sa gândim "Relatia asta n-a mers", ne spunem "Nimeni nu ma vrea". Ca urmare a acestei autoetichetari negative, suntem prinsi în spatele unui zid de frica, anxietate, sentiment de vinovatie, al autocondamnarii si al urii de sine.

Imaginea de sine reflecta anumite aspecte specifice, spre deosebire de stima de sine care este o evaluare generală (ex. „sunt o persoana puternica”).

MINCIUNA („mentior, mentitus sum, mentiri”) reprezintă o atitudine de falsificare, de ascundere, de ciuntire a realităţii. Minte doar acela care cunoaşte realitatea şi o deformează în mod conştient.

în prima parte a copilăriei – până la vârsta 4-5 ani – copilul este practic un pseudomincinos care trăieşte într-o lume proprie alcătuită din combinaţii de real şi imaginar. Dupã vârsta de 7 ani copilul poate înţelege cã a minţi este greşit.

MINCIUNA nu se naşte pe un teren gol, ci exploatează predispoziţia conştientă sau inconştientă a auditoriului către minciună. Pentru a întreţine minciunea este nevoie de doi: unul pentru a minţi, unul pentru a asculta şi a crede minciuna. De ce sã accept sa fiu minţit?

Nu ne naştem mincinoşi, ci devenim mincinoşi. De altfel, multe dintre comportamentele deviante ale puberilor şi adolescenţilor de mai târziu, au ca bază minciuna ”învăţată” în copilărie.

Minciuna şi viaţa socialã: politeţea; eticheta; diplomaţia;

MINCIUNA instalată ca şi trăsătură de caracter induce o dizarmonie la nivelul personalităţii, fapt redat simbolic de către Dante în scena pedepsirii mincinoşilor în infern prin dispariţia fizionomiei lor.

Psihologia minciunii

Intervin 2 tipuri de emoţii:

-negative: frica de a fi descoperit ca mincinos, culpabilitate, etc

-pozitive pentru mincinosul-expert: plãcerea de aminţi, de a convinge pe ceilalţi cu naturaleţe;

Detectarea minciunii:

Comunicarea non-verbalã

Comportament

Lipsa de concordanţã dintre verbal şi non-verbal

Mitomanul- (dupã adolescenţã) nu este total conştient de minciuna sa, minciunile sale nu sunt intenţionate, reprezintã un handicap social (de aici tendinta de auto-întreţinere). Mitomania poate anunţa o boalã psihiatricã: nevroza sau chiar psihoza.

Dacã vă aflaţi într-o crizã de identitate, iatã câteva direcţii la care trebuie sã gãsiţi o rezolvare:

-Perspectiva temporalã

Puteţi distinge recompensa imediatã a obiectivelor pe termen lung? Puteţi sã munciţi constant pentru atingerea lor?

-Certitudinea privind sinele

Simţiţi consistenţa în ceea ce priveşte imaginea de sine şi imaginea pe care o prezentaţi altora?

-Experimentarea rolurilor

Aţi încercat diferite roluri în cãutarea unuia care sã vi se potriveascã ?

-Anticiparea realizãrilor

Credeţi în succesul personal legat de ceea ce aţi ales sã faceţi?

-Identitatea sexualã

Vã simţiţi confortabil să fiţi bãrbat sau femeie, precum şi în relaţia cu aceştia?

- Polarizarea conducerii

Sunteţi capabili sã fiţi atât lider, cât şi executant, aşa cum o cere situaţia?

-Convingerile ideologice

Aţi gãsit un set de valori sociale, filosofice, religioase pe care concepţia voastrã despre viaţã sã de sprijine?

Mitul lui Pygmalion. Predictia care se auto-împlineşte. În anul 1968, Robert Rosenthal şi Lenore Jacobson îsi publicau lucrarea "Pygmalion in the classroom” şi concluzioneaza pe baza unui experiment ca dezvoltarea intelectuala a elevilor este, în mare parte, un raspuns la aşteptarile profesorilor şi la modul în care aceste aşteptari le sunt transmise.

Exerciţiu : Explicatii posibile. Implicatii educaţionale. Efecte asupra dezvoltarii personalitatii.

Exerciţiu : La ce serveşte evaluarea ? (Metoda 6-3-5) Caracteristici ale evaluării. De ce e importantă evaluarea ? Aspecte pozitive şi negative. Efectele evaluării negative, subiective, incorecte.

Erori în evaluare :

Dintre erorile frecvent întâlnite la evaluatori putem aminti:

-Eroarea efectului de halo;

-Eroarea de distribuţie (Eroarea indulgenţei, eroarea tendinţei centrale şi eroarea exigenţei);

-Eroarea de contrast;

-Eroarea de similaritate;

-Eroarea proximităţii;

-Eroarea primei impresii;

-Eroarea cauzată de stereotipurile sociale;

-Eroarea provocată de ambiguitatea însuşirii care trebuie evaluată;

-Ecuatia personala a evaluatorului (personalitate, pregătire didactică,