Antropologia Noului Testament în Epistolele Pauline

Antropologia, ca stiinţă, are mai multe înţelesuri. În sens larg, antropologia este doctrina despre om, dar termenul este folosit astăzi atât în teologie, cât si în stiinţă. Antropologia teologică se ocupă de om asa cum este el prezentat în Sfânta Scriptură: crearea lui de către Dumnezeu, alcătuirea lui. În schimb, antropologia stiinţifică este ramura care s-a dedicat studiului omului ca atare, fără să ţină seama de vreun context religios, dar luând în considerare diferitele condiţii de mediu în care a trăit omul, diferitele culturi pe care le-a parcurs, diferitele rase care s-au format de-a lungul istoriei sale pe pământ. Există totusi diferenţe foarte mari în ceea ce priveste folosirea termenului „antropologie” în sensul stiinţific, mai ales în privinţa varietăţii de subiecte incluse în

această disciplină de diferiţi scriitori. Naturalistii, de pildă, încadrează sub acest titlu istoria naturală a rasei, în timp ce filosofii extind sfera termenului pentru a include psihologia, sociologia si etica, alături de anatomie si de fiziologie. Trebuie remarcat faptul că această diferenţiere se aplică numai subiectelor incluse, nu si metodelor de tratare; căci antropologia stiinţifică nu este mai stiinţifică decât antropologia teologică, ci doar se ocupă cu alte aspecte ale doctrinei despre om. În acest sens, Petre Ţuţea, vorbind despre antropologia crestină, spunea că, spre deosebire de antropologia filosofică, care defalcă omul într-un viu limitat de biologia vârstelor, antropologia crestină are ca obiect omul integral nemuritor, viul etern, moartea fiind doar o trecere în altă lume, superioară

Omul în termeni paulini

Sfântul Pavel are o antropologie, dacă aceasta este stiinţa despre om în alcătuirea sa trupească si sufletească. Dar o antropologie concepută numai în acest sens nu acoperă si nu formează partea cea mai importantă a antropologiei pauline. Sfântul Pavel nu urmăreste în examinarea constituţiei trupesti si sufletesti a omului un scop pur descriptiv. Nu are intenţia să ne înveţe ce gândeste el despre alcătuirea omului, ca să ne impună eventual această concepţie si nici nu doreste să ne instruiască în sensul stiinţelor naturale si să se oprească numai la atât. Datele de antropologie fiziologică paulină sunt un auxiliar. Omul în epistolele pauline este considerat întotdeauna în raport cu Dumnezeu

Omul (ἀνθρώπος). Punctul de plecare în cercetarea terminologiei pauline va fi însăsi noţiunea de om (ἀνθρώπος). În scrisorile pauline, această noţiune are mai multe înţelesuri, determinate fie de împrejurările în care o foloseste Sfântul Pavel, fie de necesităţi care l-au obligat să apeleze la ea, însă, într-un cuvânt, noţiunea aceasta exprimă la Sfântul Pavel, ca de altfel pretutindeni în Noul Testament, mărginirea cugetării si a acţiunilor omenesti, în contrast cu Dumnezeu si cu revelaţia Sa.

Inima(καρδία), Constiinţa (συνείδησις), Raţiunea (νοῦς), Sufletul (ψυχή), Duhul omului (πνεῦμα),Carnea(σάρξ),Trupul(σῶμα). Pluralitatea înţelesurilor din noţiunile de mai sus rezultă din elasticitatea terminologiei pauline. În realitate, Pavel nu ne descrie omul în sine, ci descrie mai degrabă diversele relaţii ale omului înaintea lui Dumnezeu. Apoi, acesti termeni nu desemnau, realmente, părţi ale omului, ci desemnau, mai curând, aspecte ale omului întreg, văzut din perspective diferite. Cine vede în această parte aantropologiei pauline numai elementul anatomic sau psihologic, acela nu a pătruns gândirea Apostolului. Tot ceea ce spune Sfântul Pavel despre constituţia omului ajută la înţelegerea deplină a concepţiei sale despre mântuirea realizată în Hristos.

Omul trupesc si omul duhovnicesc (ὁ ψυχικὸς ἄνθρωπος si ὁ πνευματικῶς ἄνθρωπος). Pentru prezentarea condiţiei religioase a omului contemplat de el, Sfântul Pavel are o seamă de formule terminologice, care arată cât de departe sau cât de aproape este acest om de viaŢa crestină, adică de Hristos. Aceste formule ne conduc la esenţialul antropologiei pauline. Ele împart viaŢa omului în două si odată cu aceasta si viaŢa omenirii. Criteriul după care se operează această împărţire este de ordin etic. Două grupe de astfel de formule exprimă, cu o deosebită plasticitate, concepţia Sfântului Pavel despre starea morală a omului: omul trupesc si omul duhovnicesc, omul cel vechi si făptura cea nouă.