Apocrifele Noului Testament

Introducere

Literatura apocrifă a Noului Testament este departe de a avea valoarea literaturii apocrife iudaice. Totuşi ea a exercitat o influenţă deosebită asupra pietăţii populare, a cultului şi a artei religioase. Scrierile foarte variate care compun această literatură reflectă preocupările şi curiozitatea creştinilor simpli din primele veacuri. Ele mărturisesc de asemenea - căci cele mai multe sunt eretice - devierile de la adevărata credinţă care au apărut încă de la începuturile creştinismului. Unele dintre ele reflectă anumite aspecte ale evlaviei creştine primare într-un mod mai accentuat decât le găsim în scrierile Noului Testament.

Termenul „apocrif” este, în ochii bunilor creştini, echivalent cu „primejdios”, „dubios”, „blestemat”, chiar „diabolic”. Mai ales astăzi, când atâtea erezii ale creştinismului şi manifestări sectare, mode sincretice şi „metareligii” agresează, din toate părţile şi prin toate mijloacele, intimitatea noastră spirituală, publicarea acestor evanghelii apocrife ar putea fi inter¬pretată ca o nouă „diversiune”, ca o răuvoitoare ispitire. Cititorul creştin îşi va da însă repede seama că n-are nici un motiv de temere. Evangheliile înmănunchiate în acest „roman hristologic” nu intră în conflict cu dogmele şi mărturisirea de credinţă ale religiei creştine. Cei care nu urmăresc decât savoarea unui fragment de literatură „exotică”, fără scrupule de ordin religios sau confe¬sional, vor degusta o biografie a Mântuitorului saturată de elemente inedite, miraculoase şi adesea fermecătoare. Nu în ultimul rând, ba poate chiar în primul rând, textele apocrife se adresează specialiştilor, prin mulţimea datelor istorice conţinute în ele, în bună parte preluate şi de Tradiţia Bisericii.

De la început ţin să fac o precizare: evangheliile canonice nu au a pierde în urma confruntării cu evangheliile apocrife. Dimpotrivă, pe linie dogmatică, apocrifele nu aduc nimic în plus. Acestea din urmă nu sunt decât ipostaze livreşti ale Sfintei Tradiţii. „Suficienţa” dogmatică a evangheliilor canonice nici nu se pune la îndoială.

1. Evangheliile apocrife

a) Evanghelia după Evrei

Este cea mai importantă dintre Evangheliile apocrife. Ea ne este cunoscută din citatele patristice (Clement Alexandrinul, Origen, Hegesip, Eusebiu şi Ieronim. Acesta din urmă zice (deşi n-a fost întotdeauna crezut) că ar fi tradus-o în greacă şi latină din aramaică - având caractere ebraice - şi că ea era folosită de către nazirei, o grupare iudeo-creştină. Scrisă în limba aramaică, la sfârşitul secolului I, ea constituia se pare o traducere destul de liberă a Evangheliei canonice de la Matei, destinată iudeo-creştinilor.

b) Evanghelia lui Petru

Un fragment de pergament descoperit la Akhim, în Egiptul de Sus, în 1887, cuprinde aproape cu siguranţă o parte din Evanghelia lui Petru, menţionată de Origen şi Eusebiu al Cezareii. Pare să fi fost scrisă în siriacă, în prima jumătate a secolului al II-lea. Apocrifa ne înfăţişează scenele pătimirii, răstignirii, îngropării, învierii şi înălţării la cer a Mântuitorului. Materialul narativ şi teologic provine din evangheliile canonice. Există imagini, formule, uneori chiar pericope întregi care probează dependenţa Evangheliei lui Petru de sursele canonice. Redistribuirea originală a materialului preexistent s-a făcut însă conform scopului -teologic, apologetic şi dogmatic - urmărit de autor. Libertatea cu care acesta retopeşte scenele din Evangheliile canonice, deşi evidentă, nu atinge „erezia”. Prima scenă care ni s-a păstrat ni-l prezintă pe regele Irod poruncind soldaţilor săi executarea răstignirii. Pilat este absolvit, aşadar, de orice vină. Apoi, spre deosebire de modelul său direct (Evanghelia lui Ioan), Petru ia locul lui Ioan, repovestind totul din propriu-i unghi de vedere.