Atenagora Atenianul

Nici Eusebiu în Istoria sa bisericească, nici Ieronim în „De viris illustribus” nu menţionează pe Atenagora. Metodiu de Olimp, în trata¬tul său “Despre înviere” transcrie câteva rânduri din Apologie şi face uneori aluzie la ea în “Despre libe¬rul arbitru”. Relatarea lui Filip Sidetul, după care Atenagora ar fi fost conducătorul şcolii din Alexandria, în vremea lui Adrian şi Antonin, cărora le-ar fi prezentat “Solia” sa pentru creştini şi, după care, ca păgîn, pregătindu-se să scrie contra creştinilor, dar, citind Sfintele Scrip¬turi, s-ar fi convertit şi ar fi avut ca ucenic pe Clement, autorul “Stro¬matelor”, iar Clement pe Panten, filosof pitagoreic, n-au valoare istorică sigură, întrucât Atenagora a trimis Apologia sa lui Marcu Aureliu (161—180) , iar Clement Alexandrinul a fost elevul, nu dascălul lui Panten, care profesa nu pitagorismul, ci stoicismul. Identificarea propusă între Atenagora şi Atenogen nu poa¬te fi acceptată, întrucît Atenogen e, probabil, un martir din vremea lui Diocleţian, pe când Atenagora a trăit în vremea lui Marcu Aureliu. Nici apropierea făcută de Fotie între un Atenagora şi un alexandrin Boethos, care ar fi adresat celui dintâi o carte despre expresiile obscure la Platon, spre sfârşitul sec. II, nu pare a fi suficient demonstrată. Pacea imperiului la care face aluzie începutul Apologiei poate fi aşezată între 175—177. Cum în anul 177 au avut loc gravele persecuţii de care a suferit Biserica din Lyon, unde creştinii erau acuzaţi de antropofagie şi incest, acuzaţii pe care le respinge “So¬lia pentru creştini” a lui Atenagora, e posibil ca Apologia să fi fost scrisă puţin după evenimentele de la Lyon .

Atenagora e un atenian nu numai prin indicaţia din titlul Apolo¬giei, ci şi prin modul raţional în care pune şi discută problemele, prin înţelepciunea şi moderaţia cu care cântăreşle faptele şi sugerează con¬cluziile, prin tonul respectuos cu care se adresează împăraţilor, prin preţuirea păcii romane şi a culturii profane, prin simpatia sa faţă de oameni şi de lucruri şi prin armonia gândirii şi eleganţa expresiei ver¬bale. Nu ştim cum s-a creştinat. Poate prin lectura Bibliei, deşi o cunoaşte superficial, poate prin vreun început de şcoală catehetică pe care a putut s-o frecventeze aici, la Atena, poate prin monoteismul creştinilor, mai cert prin superioritatea vieţii şi societăţii creştine. Ţinând seama de atmosfera tinzând spre puritate a secolului II, nu se poate afirma cu siguranţă că Atenagora a fost un montanist, cum s-a susţinut şi se mai susţine uneori.

OPERA

De la Atenagora au rămas două lucrări : o apologie, intitulată “So¬lie pentru creştini” (Presvia per hristianon) şi un tratat “Despre învierea morţilor” (Peri anastaseos necron) .

Solia pentru creştini e o apologie complexă, în 37 de capitole în care Atenagora expune împăraţilor Marcu Aureliu, Antonin şi Lucius Aurelius Commodus , situaţia anormală a creştinilor în imperiu şi răs¬punde la cele trei acuzaţii principale aduse creştinilor. Introducere (cc- 1-3). Atenagora, după ce a lăudat mărinimia şi înţelepciunea împăraţilor, vrea să demonstreze că persecuţia creştinilor este nedreaptă şi să respingă cele trei acuzaţii adresate lor: ateism, incest, antropofagie . În exordiu, autorul cere ca atunci cînd e vorba despre ei, creştinii să fie trataţi nu după numele lor de creştini, ci după faptele lor.

Acuzaţia principală, ateismul, ocupă cea mai mare parte a apologiei (cc 4-30). Atenagora o combate sistematic expunînd doctrina creştini¬lor, care cred şi se închină unui singur Dumnezeu, după care trece la ofensivă, criticând teologia păgână. Filosofii şi Scriptura sunt puşi la contribuţie pentru dovedirea unicităţii lui Dumnezeu. Viaţa morală a credincioşilor confirmă doctrina creştină. Această viaţă e la opusul decadenţei vieţii păgâne, sprijinită pe absurditatea şi imoralitatea idololatriei. Cultul creştin n-are nevoie de sânge, grăsime sau flori, ci de mâini şi inimă curată şi de laude şi mul¬ţumiri aduse lui Dumnezeu, pentru binefacerile Sale. Zeii păgânismului nu sunt decât materie. Numele zeilor, ca şi legendele lor, sunt opera poeţilor Orfeu, Homer, Hesiod, iar statuile lor (idolii) sunt mai re¬cente decât fabricanţii lor oamenii. Este criticat antropomorfismul di¬vinităţilor greceşti şi interpretarea fizică a mitologiei, care consideră pe zei ca fenomene ale naturii. În fond, zeii păgâni sunt demoni şi pot face unele minuni şi rosti oracole. Se expune credinţa creştină în îngeri buni şi răi. Atenagora încheie această parte cu afirmaţia: “Noi (creştinii) nu suntem atei, pentru că socotim ca Dumnezeu pe Creatorul acestui univers şi pe Logosul care e cu El” .