Chipul lui Dumnezeu în om în gândirea lui Stăniloae

Argument

În teologia tuturor Bisericilor s-a scris mult despre chipul lui Dumnezeu în fiinţa umană. Dar i s-a scăpat adeseori din vedere că omul se manifestă în această calitate, în lume, chiar dacă chipul exprimă nu numai relaţia omului cu lumea, ci în primul rând relaţia lui cu Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi au vorbit de o anumită pecete a lui Dumnezeu pusă pe lume, de o formă a înţelepciunii divine imprimată în lume; ei au văzut în lume un ansamblu de raţiuni ale Logosului. Dacă e aşa, trebuie recunoscută o anumită solidaritate între chipul lui Dumnezeu în fiinţa umană şi între pecetea lui Dumnezeu imprimată în lume. Se pare că fiinţa umană nu poate face transparent pe Dumnezeu în sine, fără să facă tpansparent pe Dumnezeu în lume, sau fără să se facă transparentă ca chip al lui Dumnezeu prin lume.

Miezul antropologic este pentru Părintele Dumitru Stăniloae caracterul omului de <<chip al lui Dumnezeu>>: „După cuvintele Genezei, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu”. Acesta este funadamentul antropologiei ortodoxe, ca şi al oricărei antropolgii creştine. În starea sa originară dinainte de cădere, omul se găsea într-o comuniune deplină cu Dumnezeu pe care Părinetele Dumitru Stăniloae o descrie ca un eveniment al iubirii: „În starea primordială, în starea chipului dumnezeiesc nealterat, omul se găsea în relaţia personală de iubire cu Dumnezeu, de iubire care implică răspunderea, de iubire în care el era cel ascultător, cel atârnător, dar fericit în această ascultare. Starea acestei relaţii era un dar. În aceeaşi relaţie de iubire, constituită tot prin Dumnzeu, se afla şi cu oamenii, aceasta nefiind decât o manifestare în extern a celei dintâi.”

Omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană spiritulală care îşi cunoaşte individualitatea numai în comuniune cu alţii şi se distinge de celelate creaturi prin năzuinţa după comuniune şi cu Dumnezeu Creatorul său.

Omul ca multiplicitate de persoane este sub acest raport chipul Sfintei Treimi fiind constituit ca un întreg de corelaţii personale.

Părintele Dumitru Stăniloae interpretează comuniunea desăvârşită de iubire a celor trei Persoane ale Treimii ca model originar al comuniunii de iubire a oamenilor.

Pentru el persoana umană este în primul rând o existenţă conştientă de sine, „căci însuşirea fundamentală a chipului Fiului lui Dumnezeu imprimat în oameni este caractetul de subiect conştient de sine”.

De aceea am vrea să evidenţiem puţin în cele ce urmează manifestarea chipului lui Dumnezeu, în relaţia omului cu lumea şi cu Cel al Cărui chip îl poartă.

1. Omul, creat printr-un act special al lui Dumnezeu

Omul, după învăţătura creştină, e adus la existenţă de la început ca spirit întrupat, sau ca o unitate constituită din suflet şi trup, printr-un act creator special al1ui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuia să existe lumea ca natură, dar omul nu e opera naturii, deşi e legat de ea.

Facerea nu spune că Dumnezeu a alcătuit întâi trupul şi apoi a suflat suflare de viaţă în nările lui, ci numai că "l-a făcut luând ţărână din pământ şi a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu" (Fac. 2, 7). Nu se menţioneaza nici o succesiune temporală în crearea lui Adam. Omul ca fiinţă specială este creat în mod simultan în întregimea sa. Geneza spune numai că omul e constituit din două componente: din trup şi suflet, şi că trupul e din materia generală, iar sufletul are o înrudire specială cu Dummezeu. "Omul este înrudit cu Dumnezeu", spune Sfântul Grigorie de Nyssa . Iar Sfântul Macarie Egipteanul declară: "Între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire" .

Dar Facerea precizează că actul de creare a omului e un act special şi în partea lui referitoare la trup. Omul e pe de o parte fiinţă deosebită de natură, pe de alta, o fiinţă unitară şi compusă în acelaşi timp. Tot aşa, actul de creare a lui e un act deosebit de crearea naturii. Actul de creare a omului se deosebeşte de actul de creare a naturii chiar şi în componenta lui referitoare la trup. Dumnezeu a făcut trupul "luând ţărână din pământ", deci n-a poruncit simplu pământului să-l producă, dându-i putere în scopul acesta. Prin aceasta a deosebit trupul de restul naturii, mai mult decât se deosebesc trupurile diferitelor animale, de natură. A făcut trupul pentru sufletul înrudit în mod special cu Dumnezeu iar sufletul creat de Dumnezeu după chipul Lui a contribuit la formarea trupului său; avea în el puterile formatoare ale trupului.

Omul însă, ca fiinţă reală "vie", vine la existenţă prin suflarea lui Dumnezeu în nările lui. Prin faptul că omul e creat nu numai din ţărână, ci şi prin suflarea lui Dumnezeu în trupul făcut din această ţărână, se face vădit că el are o poziţie specială nu numai faţă de natura din care e luat trupul lui, ci şi în raport cu Dumnezeu. Omul e format dintr-o parte a naturii în care s-a introdus sufletul ca apoi să mijlocească pentru întreaga natură Duhul lui Dumnezeu, sau să fie preotul întregului cosmos. Sfântul Grigorie de Nazianz spune: "În calitate de pământ, sunt legat de viaţa de jos; dar fiind şi o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorinţa vieţii viitoare" . Omul va urca prin această relaţie specială a sufletului cu Dumnezeu la viaţa viitoare împreună cu trupul său şi cu pamântul cu care stă în legătură.

2. Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire şi relaţie specială a omului cu Dumnezeu.

În relaţia aceasta conştientă şi voluntară a fiinţei noastre cu Dumnezeu, datorită sufletului înrudit cu Dumnezeu, stă chipul lui Dumnezeu în om. Omul e după chipul lui Dumnezeu, pentru că, având un suflet înrudit cu Dumnezeu, tinde spre Dumnezeu, sau se află într-o relaţie vie cu Dumnezeu. Iar prin această relaţie menţine neslăbită înrudirea cu Dumnezeu. Chiar un chip biologic se menţine în înrudirea cu modelul său numai dacă-i vine de la model o putere continuă, sau dacă e între el şi model o comuniune continuă.

Omul se menţine ca chip neslăbit al lui Dummezeu numai dacă, pe baza unei înrudiri, se menţine între el şi Dumnezeu o relaţie vie, o comuniune continuă, în care e activ nu numai Dumnezeu, ci şi omul. Deci fiinţa noastră se arată şi se menţine ca chip al lui Dumnezeu prin relaţia vie, iar această relaţie e posibilă pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om de la început înrudit cu Sine şi deci capabil de relaţia cu Sine. Mai bine zis l-a pus de la început în relaţie conştientă şi liberă cu Sine, chiar prin insuflarea sufletului viu.