Contribuția Părintelui Dumitru Stăniloaie Asupra Teologiei și Culturii Contemporane

Dumitru Stăniloae, „teolog al bucuriei hristocentrice”, este o personalitate complexă a spiritualităţii noastre, cu o vastă operă teologică, una dintre figurile proeminente ale ortodoxiei românesti. În toata această operă se poate remarca profunzimea spirituală, metoda riguroasă a citării, controlul traducerii, investigarea exhaustivă a izvoarelor şi, mai presus de toate, claritatea expunerii.

Părintele Dumitru Stăniloae este cel mai mare teolog ortodox român al tuturor timpurilor dar şi una dintre cele mai importante voci ale teologiei creştine din ultimul secol. Om de o mare calitate spirituală, suflet luminat, dăruit cu totul slujirii lui Dumnezeu, Părintele Stăniloae a făcut din cuvânt o cale minunată de a spune acestei lumi despre nemărginita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. Şi a făcut-o într-un mod strălucit, lasând generaţiilor viitoare o sumedenie de cărţi şi lucrări de o valoare incontestabilă, expresie vie a unei vieţi excepţionale, a unui suflet virtuos, de o rară bunătate, blândeţe şi sensibilitate.

Cei care l-au cunoscut aduc nenumărate mărturii despre personalitatea marelui profesor, preot, scriitor, teolog, traducător, cercetător, părinte spiritual, îndrumător, sfătuitor. Părintele profesor L-a iubit enorm pe Dumnezeu, a iubit Biserica, învăţătura acesteia, a iubit atât de mult poporul român, despre care a avut numai cuvinte bune, ca unul ce a fost un adevărat fiu al acestui pământ. Rămâne un exemplu de dăruire şi slujire, de viaţă pusă în slujba credinţei şi a neamului.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este, în mod indubitabil, şi precum o probează viaţa şi opera sa, cel mai fecund şi important teolog ortodox al veacului al XX-lea. Analiza sa îmbrăţişează şi acoperă toate domeniile de cercetare teologică, începând, cronologic, cu istoria Bisericii universale şi a celei româneşti, şi adâncindu-se în domeniile de vârf ale ştiinţei teologice: Spiritualitatea Ortodoxă: Ascetica şi Mistica; în Teologia Dogmatică şi Liturgică, fiecare dintre acestea cu delimitările şi capitolele lor particulare.

Prin conferinţele, articolele şi carţile sale, Părintele Dumitru Staniloae a transformat aproape de unul singur teologia ortodoxa română, dându-i o orientare radical diferită în perioada postbelică. Atent faţă de alţii, cald şi apropiat, dânsul exprima o adevarată curtoazie creştină. Când vorbeşte în Experienţa lui Dumnezeu despre umanitatea, tandreţea şi delicateţea sfinţilor, el zugrăveşte involuntar propriul său portret. Are darul preţios de a transmite, prin simpla sa prezenţă, un sentiment de totalitate şi pace.

Autor al unei opere monumentale, Părintele Dumitru Staniloae era un om de o modestie impresionantă. Este considerat unul dintre cei mai mari teologi ai veacului trecut, însă nu concepea teologia altfel decât ca pe o întâlnire vie a oamenilor obişnuiţi cu Dumnezeu cel viu. Părintele Staniloae "n-avea nimic dintr-un idol mediatic, nimic spectaculos, regizat. Totul - firesc". Tot ce se poate povesti despre marele preot gânditor vorbeşte de smerenia autentică a unui om a cărui blândeţe, discreţie şi naturaleţe impun un respect copleşitor, chiar şi celor care nu mai pot decât să asculte mărturii.

Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intesitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit.

Părintele Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns. Dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. Părintele nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Întreaga sa operă poate fi percepută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-L iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.