Crearea omului și căderea lui Adam în păcat

INTRODUCERE

În textele sale, Sfânta Scriptură vorbește frecvent de o realitate pe care, în mod obișnuit, o numește “păcat”. Acesta este desemnat cu termeni diferiți împrumutați adesea din relațiile interumane: greșeală, nelegiuire, răzvrătire, fărădelege.

Dacă natura păcatului, răutatea și dimensiunile lui au fost revelate progresiv de-a lungul istoriei mântuirii, originea acestuia este plasată de autorul biblic încă de la începutul istoriei umane, în actul de neascultare de Dumnezeu a primilor oameni, act pe care îl numește: păcat originar sau strămoșesc.

Prin acțiune și voință divină, omul fusese înzestrat cu haruri naturale și supranaturale care-l făceau capabil să participe la viața divină. Această realitate este indicată prin faptul că bărbatul este creat în afara paradisului terestru și transportat aici de Dumnezeu fără concursul acestuia. După păcat, omul pierde darurile naturale și supranaturale, harul sfințeniei originare și harul înfierii, realitate exprimată prin expulzarea lui din Eden. Alungarea fără nici o posibilitate de întoarcere este simbolizată de heruvimii așezați la poarta Edenului cu săbii de foc. Inițiativa și responsabilitatea greșelii îi aparține. De aceea, excluderea din Eden ratifică voința omului de a sta departe de Dumnezeu. Dar acum el se regăsește gol și singur, într-un pământ ce i-a devenit ostil. Nu mai are acces la pomul vieții, semn că a pierdut nemurirea la care fusese destinat (3,22). Pentru el nu mai există altă perspectivă decât moartea, concepută ca o consecință a păcatului său, și care își face astfel intrarea în istoria omenirii.

Se va urmări în cele ce urmează evenimentul atât din punct de vedere biblic dar și din punct de vedere imnografic.

I. CREAREA OMULUI ȘI CĂDEREA ÎN PĂCAT

ÎN CONTEXTUL BIBLIC

Facerea este prima dintre cele cinci cărți ale lui Moise (Pentateuh). Evreii o numesc Bereșit , după primul cuvânt al cărții. ”Septuaginta” numește cartea Genesis (origine, naștere), după conținut. ”Vulgata” redă ambele denumiri: Liber Beresith id est Genesis . Cartea Facerii pune în lumiă momentul creării cerului și a pământului, a întregii lumi, a neamului omenesc și dezvăluie scopul creației și anume îndumnezeirea omului și a lumii în vederea unei veșnice comuniuni cu Creatorul.

Este clar că un rol important în revelația prezentată de Pentateuh l-a avut Moise ca legiuitor și ca intermediar între Dumnezeu și poporul evreu. Pe lângă rolul determinant al lui Moise, trebuie să se țină cont și de cele patru tradiții, care au un rol important în redactarea Genezei. Aceste tradiții s-au cristalizat în formă scrisă în secolele X-V î.Hr.

Evenimentul creării omului și căderea lui în pacat este surprins de tradiția iahvistă, care este și izvorul cel mai vechi și mai extins din Geneză. A fost scris în Iudeea, probabil la Ierusalim, în timpul regelui Solomon. Este numită „tradiția iahvistă” întrucât pentru desemnarea lui Dumnezeu folosește cuvântul „Iahve”. Textul are un stiv viu și colorat și dă un răspuns profund marilor probleme ale omului folosindu-se de multe imagini.

I.1. Cea mai nobilă creatură

După creearea cerului și a pământului Dumnezeu instituie odihna în ziua a șaptea, dând un exemplu ce va trebui urmat de om. În ziua a șaptea Dumnezeu nu se mai arată în ipostaza de Creator, ci ca Proniator, purtând de grijă celor create, nefiind, așadar, lipsit de anume lucrare. (cf. In 5, 17). Se poate observa că omul a fost creat la sfârșitul zilei a șasea, urmând ca în ziua a șaptea să participle la odihna lui Dumnezeu. Însă omul pierde această odihnă. Prin urmare omul este chemat la odihnă ca unul care a pierdut-o, odihnă ce se va împlini în ziua a opta, ziua Învierii Domnului. Chiar inaugurată fiind, această zi începe pentru fiecare om în parte doar odată cu mutarea veșnică la Hristos.