Creația lumii - Operă a Sfintei Treimi

Argument

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este, în mod indubitabil, şi precum o probează viaţa şi opera sa, cel mai fecund şi important teolog ortodox al veacului al XX-lea. Analiza sa îmbrăţişează şi acoperă toate domeniile de cercetare teologică, începând, cronologic, cu istoria Bisericii universale şi a celei româneşti, şi adâncindu-se în domeniile de vârf ale ştiinţei teologice.

Opera teologică realizată de Prea Cucernicia Sa are în centrul ei Persoana lui Hristos şi persoana umană, aflate permanent într-un dialog viu, derulat în lume şi în timp - opere ale iubirii infinite ale lui Dumnezeu.

Scrierile Părintelui Stăniloae, de mare profunzime şi expresivitate, limpezime şi subtilitate, analizează în largi şi pătrunzătoare detalii temele centrale ale vieţii creştine şi ale teologiei ortodoxe, ale vieţii Bisericii şi ale mişcărilor sufletului omenesc şi românesc. Reflecţiile privind spiritualitatea poporului român se îmbină în modul cel mai înalt cu largile consideraţii privind istoria generală a Bisericii creştine. Dogma se întregeşte în cult, adevărul se explicitează în experienţa duhovnicească, în evlavie, teoria se împlineşte în teologie.

Dumnezeu, lumea, omul, istoria, viaţa şi desăvârşirea, cunoaşterea şi unirea îndumnezeitoare constituie temele centrale ale scrierilor sale. O teologie a iu-birii, izvorând din iubire, din iubirea suprafirească a lui Dumnezeu, şi îmbrăţişând întreaga existenţă, o teologie a darului şi a dialogului cu Dăruitorul, a sensului ultim şi mântuitor al vieţii.

Vom încerca, în lucrarea de faţă, să surprindem câteva din coordonatele esenţiale ale "teologiei lumii" sau a creaţiei, aşa cum se desprind ele din lucrările fundamentale ale teologului român.

1."Taina lumii" sau apofatismul creaţiei

Ideea de la care porneşte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în conside-raţiile sale referitoare la creaţie, este aceea că lumea reprezintă pentru cunoaşterea umană o mare taină.

Caracterul tainic al ei derivă din faptul că ea este opera unei Fiinţe supreme infinite şi că vocaţia sau ţinta lumii este aceea de a "pătimi îndumnezeirea", prin intermediul omului - şi acesta "taină negrăită", dând permanent mărturie despre perfecţiunea dumnezeiască.

În urcuşul spre această ţintă - participarea la dumnezeire - atât omul, cât şi lumea se află într-o epectază, într-un urcuş continuu, care nu se încheie niciodată, nici măcar în lumea şi în viaţa viitoare. Iar acest dinamism permanent fac imposibil de epuizat taina lumii şi a omului.

Pe de altă parte, ea este operă a iubirii lui Dumnezeu, iar iubirea este inexprimabilă, inefabilă, este imposibil de cuprins în formule precise, exacte. Adevărata iubire se trăieşte, nu se teoretizează.

Lumea a fost creată pentru om. Ea se împlineşte şi se desăvârşeşte prin om. Omul, la rândul său este o taină infinită. Creat după chipul Creatorului, omul tinde să actualizeze acest chip divin din fiinţa sa şi să-l desăvârşească în deplina asemănare cu Părintele său ceresc, iar acest proces spiritual face imposibil de descris în ultime detalii taina vieţii umane şi a lumii în care ea se desfăşoară.

Dacă Părintele Stăniloae a vorbit despre apofatismul cunoaşterii teologice, despre apofatismul antropologic, aflăm în scrierile sale referiri şi la un apofatism al creaţiei , al lumii materiale şi mai ales spirituale. Dacă apofatismul lumii materiale este unul de o mai scăzută intensitate, apofatismul lumii spirituale, care străbate lumea materială şi îi dă sens, este unul de "sporită intensitate".

Este o taină modul creării lumii, după cum ascuns este şi sfârşitul ei. Este o taină tot ceea ce se întâmplă în ea, începând cu procesele naturale, fizice, biologice şi culminând în caracterul elaborat al vieţii spirituale. Totul în lume este o taină abisală, cunoscută numai de Creatorul ei. "Creaţiunea însăşi, spune Părintele Stăniloae, este un abis, un adânc fără fund pentru cunoaşterea noastră, prin raţiunile şi energiile tuturor componentelor ei, până la micimi la care nu putea ajunge; şi prin combinarea într-un fel identică, în alt fel mereu nou a lor, datorită şi intervenţiilor umane sau folosirii lor mereu noi de oameni. Cine poate şti câte energii se mai ascund în cosmos ale cărui margini şi a cărui complexitate nu le putem cunoaşte şi nu le cunoaşte omul niciodată. Numai Dumnezeu le ştie mărginirea, pentru că numai el le cunoaşte în întregime. Omul nu poate cunoaşte niciodată marginile mici şi mari ale cosmosului, pentru că ştiinţa lui mereu mărginită nu va ajunge niciodată la sfârşit" .

Din caracterul de taină al creaţiei derivă şi atitudinea faţă de ea. Atât în încercarea de cunoaştere a lumii, cât şi în atitudinea duhovnicească faţă de ea, demersului raţional, cunoaşterii ştiinţifice, discursive, trebuie să i se asocieze efortul duhovnicesc, ascetic, de descoperire a adâncilor ei înţelesuri, a scopului ei în plan spiritual. Chiar şi despre raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, omul nu are niciodată o cunoaştere totală şi aceasta face din lume o taină şi mai adâncă. Descoperirea acestor raţiuni ascunse ale lumii presupune un îndelungat şi intens proces ascetic, este efectul unei intense lucrări de curăţire de înţelesurile păti-maşe ale celor materiale, o atitudine de discernământ, de folosire a lor potrivit acestor raţiuni înalte ale lor şi în comuniune cu Dumnezeu - Creatorul lor şi cu semenii. Însăşi raţionalitatea aceasta a lumii este tainică.

Raţiunile lucrurilor sunt manifestări ale voinţei divine creatoare, iubitoare. Dumnezeu a vrut ca prin crearea lumii să împărtăşească iubirea Sa treimică şi de aceea a sădit în fiecare lucru o raţiune. Această raţiune este un dar, o manifestare iubitoare a lui Dumnezeu. Raţiunile lucrurilor sunt ideile lui Dumnezeu cu privire la lucrul respective, modele virtuale sau paradigme ale lucrurilor.

Calea de descoperire a caracterului tainic al lumii nu este explorarea şi ex-ploatarea potenţelor şi virtualităţilor aflate în lumea materială, ci adâncimea lor duhovnicească.

În centrul gândirii teologice sau axa acestei gândiri fidele tradiţiei şi, în acelaşi timp creatoare a sale, se află Dumnezeu, omul şi lumea, într-o relaţie de dialog şi iubire. Dumnezeu vorbeşte omului prin lume - lucruri şi oameni - iar lumii îi dă sens prin om - cununa şi regele ei. Toate sunt ecouri ale acestei iubiri infinite dumnezeieşti şi mărturisesc despre Taina suprafiinţială - Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane.

Creaţia este, astfel, "o ambianţă de taină, pentru toate cele din ea, mai ales că e înrădăcinată în Dumnezeu Cel infinit".

2. Creaţia lumii, operă a Sfintei Treimi

Vorbind despre Sfânta Treime ca structură a supremei comuniuni şi iubiri, Părintele Stăniloae spune că existenţa este sinonimă cu binele, pentru că ea repre¬zintă pozitivul opus negativului. Pentru acest motiv, a fi reprezintă prima treaptă a binelui. Dar o existenţă fără conştiinţa propriei existenţei nu este posibilă. De aici necesitatea conştiinţei de sine a existenţei, ca o completare absolut necesară.

Existenţa conştientă de sine este persoana. Persoana dă sens existenţei în general şi face din ea un motiv de bucurie. Persoana explică existenţa şi de aceea se poate spune că o şi produce.