Despre Moarte

Viaţa ca un teatru:

Nu putem discuta despre moarte fără a o compara cu perioada aceasta de activitate, în fapt-de mişcare, a noastră, care se numeşte viaţă. Moartea, în genere, este înţeleasă numai prin comparaţie cu asta, la fel cum este văzută lumina faţă de întuneric , golul faţă de plin, etc. Moartea este de fapt tot cea ce nu este viaţa, este opusul ei, fără însă să fie o persoană. Moartea fără viaţă nici nu ar avea sens…deşi nici aşa , ontologic, nu-şi are rostul ei.

Sf. Ioan Gură de Aur descrie viaţa, (printre alte comparaţii), - cu un teatru. Ideea centrală, ce se vede şi în concluzia poveştii sale este că, nu toţi oamenii îşi trăiesc viaţa, sau nu toţi o trăiesc aşa cum trebuie- şi anume , sincer…şi deci că, la venirea adevăratei Împărăţii , unde este adevărata viaţă, numai puţini vor fii prezenţi. Cei sinceri în trăirile lor , iar restul dau de moartea cea mai năpraznică “ scrâşnirea dinţilor”. Iată un fragment din şcena vieţii descrisă de Sf. Ioan inspirată din veacul său, dar valabilă pretutindeni şi întotdeauna:

“La amiază, la teatru, cortina se dă în lături - şi actorii, în ceaţă, îşi fac intrarea, având măştile pe faţă. Ei recită o povestire veche, arătând prin vorbe, desfăşurarea întâmplărilor. Unul se înfăţişează ca filozof şi nu-i filozof; altul rege, fără să fie, ci numai îmbrăcat ca un rege, căci aşa cere piesa; altul face pe doctorul, fără să fi îngrijit nici măcar un lemn; altul face pe sclavul, cu toate că-i slobod; celălalt-pe profesorul, fără să aibă ştiinţă de profesor. Ei nu par ceea ce sunt, ci par ce nu sunt….masca ne dă o închipuire, numai ne ascunde adevărul. Dar când s-a lăsat seara, (Aici “seara” înseamnă sfârşitul vieţii)-când spectacolul s-a isprăvit şi privitorii au plecat, măştile au fost aruncate. Cel care făcea pe regele la teatru, devine iarăşi fierarul de toate zilele; cel care, pe şcenă era slobod, afară de şcenă, e rob iarăşi…”

Şi concluzionează Sf. Ioan : “Aşa-i şi cu viaţa şi cu moartea. Lumea e teatrul; stările omeneşti: bogăţia, sărăcia, puterea, supunerea, şi altele, sunt măştile actoriceşti. Când ziua aceasta se va risipi (viaţa)- şi veni-va noaptea cea de spaimă, (noapte pentru păcătoşi, ziuă pentru cei drepţi), când…măştile fi-vor aruncate, când va fi cercetat fiecare pentru faptele lui, nu fiecare pentru bogăţia lui, nu fiecare pentru rangul lui, nu fiecare pentru puterea lui, ci fiecare pentru faptele lui: judecător, rege, femeie sau bărbat; când ni se va cere o viaţă şi nişte fapte virtuoase… o, atunci, cu măştile căzute, arăta-se-vor adevăratul bogat şi adevăratul sărac…” (1)…iar noi, am putea adăuga-se va descoperii cu adevărat cel viu sau cu adevarat cel ce va fi mort. Căci, nu-i aşa ? – viu va fii cel ce va face faptele “vieţii veşnice”. Astfel, odată cu moartea se închide cortina, şi începem să trăim aievea – “faţă către faţă”- nu doar ca până atunci - prin “oglindă” -cum spune şi Sf. Ap. Pavel. Vedem deci, că moartea este legată de o oarecare judecată, mai précis, de cea finală, de cea supremă, a Dreptului Judecător, aşa cum, chiar Domnul spune : “Plata păcatului este moartea”. Iar de aici mai departe, tragem ideea că la baza morţii stă păcatul. Cauza morţii este păcatul, în general sau păcatul protopărinţilor, în special. Ceea ce este însă sigur, o spun dogmele, e faptul că nu Dumnezeu a creat răul, suferinţa sau moartea, ci voinţa noastră, a făpturilor libere şi raţionale: îngeri şi oameni. Moartea este, deci, un accident…dar produs din neascultarea noastră .

Omul în faţa morţii

Moartea este o mare încercare pentru noi, oamenii. Aşa cum naşterea – e o bucurie-că “s-a născut om în lume”, moartea este despărţirea iarăşi de lume. Naşterea (viaţa)un dar, moartea luarea înapoi a darului, de către Cel care l-a şi dat. Ne încearcă mai întâi de toate durerea despărţirii de cei apropiaţi ai noştri, rude şi prieteni, de universul nostru familiar, de tot ce avem, de lucrurile pe care obişnuim să le facem... Ne încearcă apoi teama de cum ne va fi dat să murim, şi cei mai mulţi oameni nu se tem atât de moarte, cât de chinurile ei. Chiar şi animalele, insectele, fug de moarte, datorită instinctului de conservare a vieţii, sădit în toată zidirea lui Dumnezeu, dar ele nu fug cu atâta groază, ca omul, căci pntru acesta , moartea înseamnă sfârşitul unei perioade de posibilă pocăinţă şi mântuire, şi de asemenea pentru că el poate întrevedea urmările, adâncimea acestui eveniment, pe când la animal lipseşte această grijă. De aceea lumea zoologică nu gândeşte moartea.

Pregătit prin credintă si nadejde sa infrunte gandul mortii, crestinului îi mai ramane sa iasa nevatamat si din ispitele pe care le aduce ceasul din urma, când are de îndurat durerea despărţirii şi teama de necunoscut.

Omul simte atunci că a venit vremea să părăsească acest tărâm, să se despartă de cei dragi, de toată agoniseala sa, ca va fi smuls din locul unde s-a deprins să trăiască. Totul îi e nou şi străin; n-a mai trăit nicicând aşa ceva şi nu ştie ce se va întâmpla cu el, înaintea lui se cască un hău întunecat, care stă să-l înghită. Tulburarea şi neliniştea-i cuprind sufletul. Ştie prin credinţă că urmează o altă viaţă, însă cum va fi ea, nu ştie. Ce fel de vieţuire poate fi aceea în care este lipsit de trup? Şi unde se va sălaşlui, la loc de fericire ori la loc de osândă?

Pe om îl încearcă spaima de necunoscut, fiind o trecere spre “acel dincolo”, simţit odată şi care acum devine atât de prezent (real)-pentru că nimeni nu ştie ce-l aşteaptă în lumea de dincolo şi, oricât de mari ne-ar fi credinţa şi nădejdea nu stim de vom trece cu bine prin vămile văzduhului şi de vom fi aflati curaţi de păcat înaintea "înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos". Nici un om nu ştie care va fi soarta lui în veşnicie. Nici măcar sfinţii. De aceea moartea este – “marea trecere”, cum o numeşte poetul Lucian Blaga, sau “poarta, uşa” spre veşnicie, cum zic Sf. Părinţi.

O oarecare alinare aflăm la gândul că pentru starea noastră păcătoasă moartea are şi unele foloase. De pildă, cei chinuiţi de suferinţă aşteaptă moartea ca pe o izbavire. De multe rele ale trupului şi sufletului îl scapă moartea pe om şi nu trebuie s-o socotim ca lucru de temut, deşi a fost rea la început, căci a urmat păcatului şi este osânda (pedeapsa) lui.

"Deşi moartea ne-a adus-o păcatul, Dumnezeu a pus-o în slujba mântuirii noastre", spune Sfântul Ioan Gura de Aur, care socoteşte moartea "mai degrabă o purtare de grijă decât o pedeapsă" (2).

Mort cu sufletul din pricina păcatului, de n-ar fi murit omul şi cu trupul, relele izvorâte din starea sa păcătoasă s-ar fi înmulţit peste măsură. Obişnuindu-se cu starea lui păcătoasă, şi-ar fi dus viata in deplina neştiinţa , (nepăsare) şi orbire. Dar gândul la moartea care vine pe neaşteptate (şi oricând ne ameninţă) îl ajută să vadă scurtimea vieţii de aici şi să se pregătească pentru ceea ce va să fie, aducându-l spre o grabnică pocăinţă. De s-ar şti nemuritori, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, "ar fi nespus de mult iubite trupurile şi toţi nu s-ar îngriji de altceva decât de trup şi s-ar face tot mai trupeşti şi mai îngroşaţi".(3) De n-ar fi moartea, starea de păcătoşenie ar fi veşnică. Moartea a fost dată ca leac pentru neputinţele trupeşti ale omului. Îngăduind moartea, Dumnezeu pregăteşte prin pronia Sa întoarcerea omului la starea din rai, pe care a împlinit-o de fapt, Hristos, bineştiind de la Domnul - că “sămânţa nu dă rod dacă nu moare” (In. 12,24).

Moartea este leac şi pentru neputinţele spirituale. După cum arată Părinţii, prin moarte s-a "împiedicat înveşnicirea răului". O dată cu moartea, moare şi păcatul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că prin pronia Iui Dumnezeu moartea este o eliberare pentru omul căzut şi în chip înţelept s-a dat legea morţii, ca să se limiteze nebunia minţii, care se mişcă pururea spre rău. De aceea : "Sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc că nu e drept să se numească moarte, ci izbăvire de moarte, despărţire de stricăciune, slobozire din robie şi încetarea tulburării, [...], risipirea întunericului, odihnă de osteneli şi liniştirea fierberii, acoperirea ruşinii şi scăparea de patimi, dispariţia păcatului şi, ca să spun pe scurt, hotarul tuturor relelor."(4) Moartea, Dumnezeu o îngăduie, ca să nu se încalce libertatea omului. Însă stă în puterea lui Dumnezeu ca omul să moară atunci când ceasul este cel mai prielnic pentru sufletul lui.