Despre Sfântul Duh în Teologia Preotului Profesor Boris Bobrinskoy

Limbajul Evangheliilor poartă încă pecetea pnevmatologiei veterotestamentare,prezenţa Duhului începe să devină copleşitoare, îndeosebi în Evanghelia după Luca,unde ea constituie cu adevărat cheia şi trăsătura cea mai evi¬dentă a hristologiei.

„Înaintemergătorii" lui Iisus, Ioan Botezătorul, Simion, Elisabeta şi, desigur, Maria, sunt plini de Duh Sfânt şi participă la taina întrupării Cuvântului. în vremea întrupării, Duhul Sfânt este Duhul întrupării Cel în Care şi prin Care Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în istorie. Cel care îi pregăteşte un trup omenesc, templu al dumnezeirii Cuvântului.Evangheliştii sunt unanimi în a afirma lucrarea proprie Duhului în întruparea lui Iisus (cf. Mat. 1, 20-21; Luc. 1,31 şi 35). în continuare, întreg rolul Duhului constă în manifestarea deplină a filiaţiei dumnezeieşti în omenitatea lui Iisus.

Botezul lui Iisus în Iordan de către Inaintemergătorul este o etapă majoră în revelaţia Duhului,care purcede din Tatăl şi odihneşte peste Fiul, însoţind şi confirmând astfel mărturia Tatălui. Revelaţie a mişcării veşnice a Duhului Tatălui care sălăşluieşte în Fiul din veşnicie.Duhul Sfânt este Duhul lui Iisus: El îl pătrunde şi îl manifestă, îl revelează lumii.In pogo¬rârea Duhului, Tatăl sălăşluieşte în Fiul şi Fiul în Tatăl,Tatăl iubeşte pe Fiul şi Fiul iubeşte pe Tatăl,Iisus recunoaşte şi ascultă glasul Tatălui.

Cele dintâi cuvinte rostite de Iisus în slujirea Sa publică exprimă clar conştiinţa Sa că El este Hristosul, că este uns de către Duhul şi pătruns de Acesta (cf. Luc. 4, 18 şi 21, Mat. 12, 17-18) şi chiar condus de El (cf. Mat. 4, 1, Marc. 1, 12). De acum înainte, sfinţit de ungerea Duhului care sălăşluieşte în El şi Care îl trimite, Iisus aduce Vestea cea Bună celor săraci. în Duhul săvârşeşte El minuni, tămăduieşte pe cei bolnavi, învi-ază morţii, alungă demonii. în lumina Duhului vesteşte Evanghelia.

Evangheliile ne spun că, în diferite împrejurări, Iisus Se ruga. De fapt, Iisus era El însuşi rugăciune, căci Duhul rugăciu¬nii, Care purcede de la Tatăl, odihnea peste El („Tu eşti Fiul Meu") şi Se înălţa către Tatăl într-un suspin neîncetat („Awa, Părinte"), într-o alternanţă nesfârşită de iubire şi de unitate, nici o părticică, nici o clipită din viata pământească a lui Iisus nu poate fi concepută în afara acestei rugăciuni a Duhului şi întru Duhul, acestei flăcări a Duhului care-L aprindea în întregime, într-o mişcare nesfârşită şi o odihnă deplină de a fi la Tatăl, în sânul Său (cf. Ioan 1, 1 şi 18, I Ioan 1, 2).

Toate rugăciunile, sau, mai curând, întreaga rugăciune a lui Iisus este în Duhul (cf. Luc. 10, 21, Ioan 11, 33 şi 41, 4,23). Rugăciune neîncetată, în care întreaga fiinţă a Mântuitorului este definită într-o relaţie existenţială constantă cu Tatăl, în Du¬hul. Pe deplin şi întotdeauna întors către Tatăl, El este întru Du-hui. Duhul Sfânt este astfel mediul, locul negrăitului schimb de cuvinte treimice veşnice: „Tu eşti Fiul Meu" şi „Awa, Părinte".Lumina orbitoare a Taborului, albul strălucitor al veşmin¬telor Domnului, norul luminos care-L învăluie pe Iisus iar pe apostoli îi face să se arunce la pământ de teamă, sunt tot atâtea manifestări ale prezentei Duhului, semne ale bunăvoirii Tatălui în Fiul Său Cel Preaiubit.

De la întrupare până la înălţare, întreaga viată pămân¬tească a lui Iisus este o viaţă plină de Duhul, plină de darurile Acestuia, de semnele Sale, de suflarea şi de focul Său, trecând astfel prin Patimi, prin Cruce, prin sărăcia supremă în care Iisus realizează idealul Fericirilor şi al cărei unic şi mare exemplu este chiar El: „Fericit cel sărac cu Duhul că a aceluia este împărăţia cerurilor" (cf. Mat. 5, 3 şi I Petr. 4, 14).Iisus Se sfinţeşte pe Sine în Duhul (Ioan 17, 19), în Duhul Se oferă Tatălui asemenea unei jertfe fără de prihană (Evr. 9, 14) şi, potrivit relatării făcute Patimilor de către Luca (23, 46) şi Ioan (19, 30), dându-Şi ultima suflare, El „îşi încredinţează Duhul în mâinile Tatălui". Ca răspuns la acest dar ultim al Duhului, Tatăl înviază pe Fiul din morţi prin acelaşi Duh (Fapt. 2, 32-33). De acum înainte, Duhul va fi, deci, şi puterea irezistibilă care sfărâmă peceţile mormântului gol, şi bucuria copleşitoare care umple femeile mironosiţe şi ucenicii, şi lu¬mina orbitoare a învierii, prezenţă care rămâne în Iisus chiar şi în moarte şi pe care iadul nu o poate înghiţi.

La învierea Domnului, întreaga creaţie se pregăteşte să treacă un prag al fiinţei, într-o nouă devenire a Bisericii, în trimi¬terea cincizecimică a Duhului. Cincizecimea (care se perpe¬tuează în Taine) apare, deci, ca ţelul ultim al iconomiei dum¬nezeieşti pe pământ: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprinşi" (Luc. 12, 49). Hristos Se reîntoarce la Tatăl pentru ca Duhul să Se pogoare în lume (cf. Ioan 16, 7).

Toate aceste imagini biblice, care exprimă legătura dintre Iisus şi Duhul, pot fi interpretate fie ca atare, literal, fie figurat; ele pot semnifica în acelaşi timp o prezenţă activă sau tăcută, care se poate interpreta, la rândul său, astfel:

a) în sensul pasivităţii omenităţii lui Iisus, pătrunsă de Duhul şi condusă de El (Mat. 4, 1 şi trim. par.), trimisă de Acesta la propovăduire (Luc. 4, 18), înflăcărată de Duhul în rugăciune (Luc. 10, 21), înviată (Rom. 8, 11) şi înălţată de Acelaşi Duh în slava dumnezeiască,

b) sau în sensul în care Hristos îl are pe Duhul, ceea ce defineşte personalitatea desăvârşită şi de nepătruns a lui Hritstos Iisus însuşi, Care, prin chiar condiţia Sa dumnezeiască, este lăcaşul deplin al Duhului Sfânt.Desluşirea, de către evanghelişti, a lucrării Duhului în eve¬nimentele majore din viaţa lui Iisus nu exclude însă celălalt limbgj, voalat, în care persoana Duhului rămâne mai mult anonimă, ascunzându-se în spatele simbolurilor (degetul lui Dumnezeu, putere, lumină, nor, împărăţie) şi fiind nedespăr¬ţită de trăirea roadelor împărăţiei (pace, bucurie, blândeţe, milostivire, înţelepciune, îndrăzneală ).

Acest anonimat al Duhului este confirmat de cuvintele Sfântului Pavel, cum că „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9, cf. Ioan 1, 14).In astfel de expresii pauline sau ioaneice,presimţim că Duhul Se ascunde si Se confundă întrucâtva cu darurile Sale,cu energiile Sale,care sunt strălucirea veşnică a Preasfintei Treimi.Aceste in¬tuiţii profund scripturistice sunt dezvoltate în chip magistral de către teologia bizantină şi palamită.

Transparenta reciprocă dintre Iisus şi Duhul culminează intr-o taină negrăită de „coincidenţă" constitutivă, pe care o teologie pur conceptuală nu o poate reda pe deplin. Dragos¬tea treimică desăvârşită este cea care postulează această co¬incidenţă deplină, fără confundarea - sau amestecarea - Per¬soanelor. Această coincidenţă permite lămurirea aspectului de necesitate organică şi internă a prezenţei Duhului în acea praeparatio evangelica reprezentată de Vechiul Legământ, în viaţa şi lucrarea lui Hristos însuşi. Mai mult decât atât, ea ne fereşte să considerăm trimiterea cincizecimică a Duhului peste Biserică drept secundară sau exterioară în raport cu lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Tot această coincidenţă ne interzice să situăm iconomia eclezială şi sacramentală a Duhului Sfânt într-o relaţie de cauzalitate unilaterală cu taina pascală. Toate aceste categorii conceptuale sunt deci legitime şi necesare, dar numai în contextul de reciprocă revelare şi slujire dintre Domnul şi Duhul, dincoace de misterul apofatic al unităţii Ipostasurilor dumnezeieşti.

ÎMPĂRTĂŞIREA DUHULUI DE

CĂTRE HRISTOS

Certitudinea venirii Duhului este afirmată în propovădu-irea lui Iisus. Dacă ne amintim de tâlcuirea făcută de Iisus însuşi la cuvintele din Tatăl nostru: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă~ne~o nouă astăzi" (cf. Luc. 11, 13), înţelegem atunci că toate cele trebuincioase omului: pâinea, focul, apa, lumina (cf. Luc. 12, 49), sunt semne ale Duhului şi prilej de a-L vesti pe El.Iminenţa Patimilor prilejuieşte Mântuitorului o ultimă şi supremă învăţătură cu privire la Sfântul Duh, în Cuvântarea de despărţire (Ioan 13, 31 - 16, 33) şi în Rugăciunea arhierească (Ioan 17, 1-26), care alcătuiesc, împreună şi în chip nedes¬părţit, marea „mângâiere". Făgăduinţa Sfântului Duh este făcută aici în chip mai solemn decât oricând, în contextul „plecării" Mântuitorului, plecare ce-şi dobândeşte astfel sensul deplin, acela de condiţie necesară a trimiterii Duhului Sfânt.