Filmul Andrei Rublev

Filmul lui Tarkovski „Andrei Rublev”(1966) deschide o nouă pagină (cel puțin în cinematografia sovietică) în relația dintre cinema și religie, conturând aproape toate aspectele principale ale problemelor religioase și etice. Filmul nu-și dorește aprecieri pline de ambiguitate, lăsând semnificații să se lupte și contradicții să se contureze cât mai pregnant. Dar, poate, principalul lucru este că pentru prima dată un film arată cu atâta forță a adevărului, atât de sincer calea dureroasă a unui om, care îl caută pe Dumnezeu și nicicum nu reușește să-L găsească, un om în toată plinătatea disperării și în același timp în entuziasmul nebun al găsirii Lui. Filmul “Andrei Rublev” nu este nici static, nici dinamic în sensul obișnuit al cuvintelor. Structura sa internă este similară acelei curbe alternative descrise de limbajul clopotului (simbolul ambiguu al filmului). În mod similar, calea credinței lui Rublev nu este direct-perpendiculară, nu are o direcție fixă, ci prin renunțări, îndoieli de tot felul, căderi și ridicări, acestea toate îl conduc pe călugăr la țintă. Tabloul este împărțit pe titluri în mai multe episoade, legate direct sau indirect (în varianta autorului) de viața de călugăr și icoanr a lui Andrei Rublev, care în sine atrage atenția și necesită interpretare. Fiecare dintre părțile imaginii pe care se fundamentează filmul este un fel de spațiu semantic cu doi poli opuși, în interacțiunea cu care sentimentul religios al lui Andrei Rublev este produs în atracție și repulsie. Acest lucru se conturează extrem de bine în prologul filmului (zborul într -un balon), unde pământul și cerul se opun evidentului și ambiguității. Cerul ca simbol al unui zbor frumos, liber, divin - și Pământul ca imagine a unei căderi și a morții. Cu toate acestea, totul nu este atât de lipsit de ambiguitate - acesta este doar începutul căii filmului. În episodul "Bufon. Anul 1400”, s-ar părea că există și două relații etice bine conturate ale polilor: un bufon și trei călugări rătăcitori. În spațiul alb-negru al ecranului nu există oportunități pentru nuanța de culoare a ceea ce se întâmplă: partea luminoasă: oameni, bufoane, râsete. Pe cealaltă parte-monahismul monoton . Firul care disparate aceste două “lumi” trece prin intersecția privirilor a unui bufon și a călugărilor care au intraseră în colibă. E esențial momentul când Daniil zice: Iată, plouă,( )să se termine și în acel moment bufonul iese din coliba respectivă în ploaie, așteptând ca fiecare picătură de ploaie să-l curățească, făcând astfel primul pas spre împăcare. „Dumnezeu i-a dat pe preoți, iar diavolul pe bufoni”, conturează acest gând puțin mai târziu călugărul Kiril, „și în această condamnare face primul pas de pe calea unui creștin autentic (după cum se dovedește mai târziu, Kiril este cel care îl denunță pe bufon autorităților, făcându-l astfel ca acesta să fie torturat și să sufere). Și acum evaluarea etică a episodului curge din zona verbală în sfera acțiunii. „Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși.”,(Iacov 2: 17). Credința ar trebui să se miște după principiul dragostei. Credința lui Kiril îi testează atitudinea lui față de aproapele său și lipsa de dragoste pentru el. Un echilibru pozitiv în această confruntare trece pe partea bufonului