Iisus Hristos - persoană istorică

Ce înseamnă să scrii istoria lui Iisus din Nazaret? În ce măsură este posibil să te situezi în Galileea sec. I cu suficiente garanţii în ceea ce priveşte rezultatele finale? Se poate scrie o carte despre cineva care, cât a trăit, n-a fost nici lider politic, nici general victorios, nici gânditor admirat, nici căpetenie religioasă recunoscută de Israel, de propriul său popor? A cărui memorie însă, în pofida tuturor acestor lucruri, după moarte, a dăinuit, s-a amplificat, s-a răspândit atât de mult încât fără el nu se mai poate scrie istoria lumii?

Misiunea de a schiţa profilul fondatorului creştinismului şi-au asumat-o mulţi autori. Începutul l-a făcut Marcu, autorul primei naraţiuni despre Iisus, căruia i-au urmat Matei, Luca (sau, poate, Luca, Matei, cum crede G. Segalla) şi Ioan şi alte texte, posterioare, cunoscute tot ca evanghelii, dar care nu au fost acceptate ca scrieri canonice alături de scrierile celor patru. Într-o anumită măsură, se circumscriu acestui obiectiv şi alte documente, cum sunt cele două colecţii de „spuse" ale lui Iisus, cunoscute ca Q şi Toma (sau Evanghelia lui Toma), şi texte mai mici, precum unele papirusuri. Apoi, după sec. I şi începutul sec. II, literatura despre Iisus creşte în progresie geometrică, toţi autorii creştini - dar şi cei ce scriu împo¬triva creştinismului, precum filosoful Celsius - vizând, în ultimă instanţă, să se apropie de identitatea lui Iisus şi de nucleul mesajului său. Istoria Occidentului denotă, în multiplele sale expresii artistice şi literare, un interes susţinut pentru interpretarea figurii profetului din Galileea, capabil să suscite reacţii opuse şi să stimuleze creativitatea spiritului uman.

Şi totuşi întrebarea fundamentală rămâne cea istorică, atât pentru credincioşi, cât şi pentru necredincioşi, atât pentru cei ce afirmă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat ca fiinţă umană, cât şi pentru cei care văd în El un profet în larga serie de personaje-cheie în geneza religiilor lumii. Iisus din Nazaret poate fi supus rigorii criticii istorice, căci a fost o fiinţă umană care a trăit un crâmpei din istoria omenirii, de când s-a născut, până când a murit răstignit la porţile Ierusalimului, unde a şi fost înmormântat, lângă dealul Golgotei.

Figura lui Iisus a constituit obiectul multor interpretări, variate şi contradictorii, în decursul istoriei. Fiecare epocă şi-a lăsat amprenta în definirea chipului lui Iisus, utilizând diferite limbaje: artistice, literare sau conceptuale (filosofice sau teologice). Nici grupurile sociale, mai ales în momente de efervescenţă socială sau ideologică, nu au rămas indiferente în faţa figurii Lui şi i-au elaborat propriul portret. Referindu-se, de exemplu, la literatura franceză, J.-P. Jossua a arătat puternicele contraste dintre Pascal, pentru care Iisus este „centrul spre care tinde totul" (Pensees), şi Voltaire, care-L consideră „un evreu obscur, ieşit din confuzia poporului" (Dieu et Ies hommes).

Istoria Occidentului, strâns legată de istoria creştinismului, oferă o mare varietate de profiluri şi interpretări ale lui Iisus, semnificative pentru epoca în care au apărut. între cele două războaie mondiale, umbra lui R. Bultmann se proiectează asupra cercetării exegetice şi face să planeze suspiciunea asupra oricărui proiect de apropiere de Iisus istoric. În 1953, la câţiva ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, elevii lui Bultmann iniţiază aşa-numita A doua căutare a lui Iisus, care, deşi îi păstrează bazele teologice, depăşeşte scepticismul istoric al profesorului din Marburg.

IZVOARELE

După 2000 de ani, tradiţia orală despre Iisus a dispărut, înghiţită de istorie. Avem la dispoziţie surse scrise şi vestigii arheologice, literatura şi geografia spre a delimita harta personală şi colectivă din jurul lui Iisus din Nazaret. Spre 135 d.H., la mai mult de un secol după ce predicase Iisus, Papius, episcop de Hierapolis, din Frigia, putea încă să scrie o lucrare despre cuvintele învăţătorului care-i ajunseseră prin tradiţie orală. Şi Policarp, episcop de Smirna, în Asia, martirizat în 155 d.H., afirmă cu mândrie că a fost ucenic al ucenicilor lui Iisus. Dar, chiar în aceeaşi epocă, scriitorul creştin Iustin nu are acces la tradiţia orală şi are nevoie de texte scrise care aduc mărturie despre ce a spus şi a făcut Iisus. Mai târziu, la sfârşitul sec. II şi în sec. III, noi texte creştine, cunoscute ca apocrife, fiindcă nu aparţin canonului Noului Testament, recuperează unele tradiţii foarte timpurii. Dar în acest moment (spre 180), aşa cum arată Canonul Muratorian, cea mai mare parte a Noului Testament, piatra de temelie a cunoaşterii lui Iisus, există deja ca text recunoscut de majoritatea bisericilor creştine.