Jihad sau războiul sfânt

I. Introducere

Alături de iudaism şi creştinism, islamismul este a treia religie monoteistă şi universalistă ce îşi are rădăcinile din Avraam, prin Ismail, fiul sclavei izgonite, Agar . Fiind cea mai „tânără” dintre cele trei religii avraamice, luând fiinţă abia în secolul VII d. Hr., islamul, prin profetul său Muhammad îşi îndeamnă credincioşii la o propovăduire cât mai puternică, indiferent de metodele folosite. Unul dintre aceste mijloace este şi jihadul.

De la Mahomed şi până în zilele noastre s-au scris foarte multe lucrări cu şi despre jihad, precum şi schimbările survenite modului de manifestare a acestuia, în decursul istoriei. Prin prezenta lucrare doresc să surprind pe scurt lumea islamică din prisma jihadului, care a fost şi este un termen controversat, datorită diferitelor interpretări.

II. Definirea termenului de jihad

Jihad este un cuvânt arab, care se poate traduce prin „efort”, „luptă”, „străduinţă”; „război Sfânt” şi desemnează o îndatorire religioasă , comunitară prin excelenţă, impusă musulmanilor de a răspândi islamul pe cale paşnică sau prin razboi şi care pune un accent deosebit pe lupta individului cu sine însuşi. „Termenul - djihad - îşi are originea în verbul "DJAHADA" = a fi harnic, a face efort, a se osteni, a fi tenace şi în substantivul abstract - "JUHD" = "efortul, încordarea de forţe, concentrarea eforturilor" pentru atingerea unui scop” .

După unii învăţaţi , jihadul prezintă două aspecte:

a) Jihadul mare, cunoscut în limba arabă sub numele de al-jihad al-akbar, un război interior împotriva ignoranţei, a pasiunii , o luptă spirituală;

b) Jihadul mic, al-had al-ashgar, sau războiul exterior, împotriva necredincioşilor ca şi acţiune militară, până la instaurarea religiei musulmane pe întregul pământ , era considerat o îndatorire de solidaritate pentru orice musulman.

“Conform doctrinei islamice există mai multe căi de îndeplinire a acestei obligaţii: cu inima ( propria purificare spirituală), cu vorba(susţinând ceea ce e drept şi corectând răul) şi cu sabia (purtând război cu “necredincioşii” şi cu duşmanii credinţei islamice)” . Jihadul trebuie purtat de către bărbaţi, iar cei care mureau, erau declaraţi martiri, fiindu-le promis Paradisul.

Legătura ce s-a făcut în decursul istoriei dintre jihad şi cei 5 stâlpi ai islamului şhahada (declaraţia de credinţă), salat (rugăciunea), postul, dania şi pelerinajul, s-ar datora unui curent de opinie conform căruia chiar Muhammad cerea ca întreaga comunitate musulmană să ia parte la confruntările militare. Astfel, s-ar părea că a existat o perioadă în care jihadul a făcut parte din obligaţiile fundamentale, fiind unul din stâlpii islamului .

În comparaţie cu lumea occidentală şi evident cu definiţiile date termenului de jihad, în limba arabă, semnificaţia generală a noţiuni de djuhad (datând încă din epoca preislamică) este de “efort susţinut spre un scop determinat” a cărui atingere presupune şi justifică folosirea oricărui mijloc, şi nu înseamnă “razboiul sfânt”( război în Arabă este harb şi sfânt este musqadassa ) .

Această semnificaţie generală (efort) a reprezentat trunchiul din care au început să crească conform scopurilor religioase, politice sau juridice urmărite – ramuri, sensuri noi ale noţiunii de jihad: acţiunile credincioşilor musulmani pentru a-şi dovedi credinţa; expediţie militară împotriva arabilor nemusulmani (semnificaţie impusă de lupta lui Muhammad pentru islamizarea arabilor şi întâlnită în surele medineze din Coran); război contra infidelilor (sensul classic pentru “cihad” în dreptul islamic); lupta credinciosului pentru autoperfecţionarea morală şi religioasă, efortul intelectual din domeniul apologeticii musulmane, munca juriştilor în căutarea soluţiilor de drept .

Musulmanii ei înşişi nu au fost de acord de-alungul istoriei lor cu întelesul termenului jihad. În Coran se găseşte, de obicei, întelesul de luptă în calea Domnului. Acesta a fost folosit pentru a descrie strategia, lupta împotriva duşmanilor din comunitatea musulmană timpurie (ummah). În hadith, a doua sursă şi cea mai valabila a shari’a (legea islamică), jihad este folosit în înţelesul de acţiune armată şi cei mai mulţi teologi islamici şi jurişti din perioada clasica (primele 3 secole) a istoriei musulmane au întţeles această obligaţie de a fi într-un mod militar.