Morala

Introducere

Mântuitorul le-a făgăduit Sfinților Apostoli că va fi cu ei „în toate zilele, până la sfârșitul veacului“ (Mt. 28, 20). El își îndeplinește această promisiune fiind prezent și lucrând permanent în Biserică prin Sfintele Taine. Lucrarea lui Hristos Însuși în Tainele Bisericii este clar evidențiată în paginile Noului Testament, unde Sfintele Taine sunt înfățișate ca mijloacele prin care credinciosul actualizează în viața sa actele mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu.

Iisus Hristos nu lucrează asupra primtorilor Tainelor în mod magic, ci este necesar răspunsul credinciosului prin credința lucrătoare în dragoste. Necesitatea credinței personale a primitorului este evindențiată și în rânduiala ortodoxă a Sfintelor Taine, la care primitorul este numit pe nume și face o mărturisire de credință ( la Botez, Euharistie, Spovedanie, Hirotonie) sau de angajare ( Nunta, Spovedania, Hirotonia). Comuniunea noastră cu Hristos prin Sfintele Taine este reală numai dacă punem în lucrare harul Tainelor, prin credință și fapte bune. Căci îndreptarea noastră nu este o lucrare unilaterală numai a lui Hristos sau a Bisericii, ci este rezultatul sinergismului divino- uman, este rodul conlucrării noastre cu harul dumnezeiesc mântuitor.

Prin lipsa de grijă și prin neputințele noastre, adeseori ne întinăm haina albă a sufletului primită în dar la Botez, nu păstrăm neatinsă și nestricată nici pecetea și întărirea primită prin Taina Mirungerii. Mântuitorul cunoscând slăbiciunea noastră și faptul că sufletul este osârduitor, dar trupul nepitincios (Marcu 14, 38), ne iese din nou în întâmpinare, ne întinde din nou mâna, precum a făcut-o față de Petru, când se scufunda în mare, ofererindu-ne o nouă punte de scăpare: Taina Sfintei Spovedanii, Pocăinței sau Mărturisirii .

Despre Spovedanie

De păcat nu este scutit nimeni dintre cei muritori: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este întru noi“ ( I Ioan 1, 8- 10). De aici necesitatea eliberării omului de păcat, păcat care nu are numai consecințe personale, pentru mântuirea personală a autorului său, ci și comunitare, căci el este mădular al Bisericii și membru al unei colectivități umane.

Mântuitorul a făgăduit Apostolilor Taina Pocăinței, spunându-le: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer“ ( Matei 18, 18; 16, 19). Această Taină a fost așezată de către El după Învierea Sa prin cuvintele: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute“ ( Ioan 20, 22- 23). Puterea de a lega și dezlega păcatele o are numai Mântuitorul, cum a dovedit-o cu prilejul minunilor Sale ( Luca 5, 20), dar El a dat această putere și Apostolilor și prin aceștia episcopilor și preoților.

Sfântul Ioan Hrisostom subliniază puterea Pocăinței spunând: „Pocăința posedă o mare putere, ea poate să elibereze pe cel botezat care a păcătuit mult, de greutățile greșelilor sale și să restabilească în siguranță (liniște), pe cel care era în pericol, chiar dacă el coborâse până în adâncul răutății“. Iar pe cel ce se căiește îl încurajează: „De fiecare dată când tu cazi înaintea adunării, ridică-te. Astfel, de fiecare dată când tu păcătuiești, pocăiește-te de păcatul tău; nu deznădăjdui de tine însuți, chiar dacă tu păcătuiești a doua oară, pocăiește-te a doua oară“.