Predică la Duminica a IV-a din Postul Mare

„Cred Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9, 24)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi,

Dacă cu puţin timp începea Postul Sfintelor Patimi a Mântuitorului Iisus Hristos, iată că acum suntem în a patra săptămână a lui.

Cu toţii ştim că postul ne este folositor pentru că prin el ne apropiem mai mult de Dumnezeu, ne rugăm mai mult pentru iertarea păcatelor şi colaborăm astfel cu Dumnezeu care revarsă prin Duhul Sfânt, harul divin care ne este de folosinţă în obţinerea mântuirii noastre personale. Mântuirea s-a realizat prin Mântuitorul Iisus Hristos, care S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.. A răbdat patimile, moartea pe cruce, iar mai apoi a înviat, dăruindu-ne mântuirea. Dar pentru a ne mântui avem nevoie de har, pe care îl primim prin Taina Botezului; de fapte bune, pe care trebuie să le lucrăm în viaţa aceasta pământească şi în mod special de credinţa în Dumnezeu. Rolul credinţei este esenţial în viaţa creştinului. Acest lucru se face vădit şi în Evanghelia de astăzi a cărei teme este chiar credinţa în Dumnezeu, o condiţie necesară mântuirii.

Iubiţi credincioşi,

În Evanghelia de astăzi ni se face cunoscută vindecarea unui tânăr adus la Iisus de tatăl său. Tânărul era stăpânit de „un duh mut”, care îl chinuia cumplit. Această boală grea îl apuca în răstimpuri , făcându-l să cadă jos, să se frământe în zvârcoliri chinuitoare, scrâşnindu-şi dinţii , făcând gură şi înţepenind. Aceste manifestări ale bolii, venite pe neaşteptate, în afară de suferinţa grea, dar trecătoare a spasmelor, ameninţa viaţa copilului prin aceea că putea să cadă în apă sau în foc, prăpădindu-se astfel un suflet nevinovat.

Această mărturisire a vindecării făcute de Mântuitorul asupra tânărului cu „duh mut”, o mai găsim în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Evanghelişti Luca şi Matei, în capitolele 9, respectiv 17.

Evanghelia spune că cel „cu duhul mut” era singurul fiu al tatălui său. Acesta l-a adus la ucenicii Mântuitorului, dar aceştia nu au putut să-l vindece. Ei nu au putut să-l vindece din cauza lipsei lor de credinţă pe de o parte, dar şi din cauza lipsei credinţei tatălui copilului, pe de altă parte. Credinţa slabă a tatălui se vede din spusele sale, el nu spune ca leprosul: ”Doamne, dacă voieşti poţi să mă curăţeşti.” (Matei 8, 2), care vorbea ca un om cu credinţă tare. Nu vorbeşte nici ca mai marele sinagogii, care L-a chemat pe Hristos să-i invieze fiica, spunând: ”Pune mâna Ta şi va fi vie.” ( Matei 9,18 ) şi în acest caz vorbeşte un om cu credinţă tare. Nu vorbeşte nici ca sutaşul din Capernaum, a cărui slugă era bolnavă: „Spune numai un cuvânt şi se va tămădui sluga mea.” (Matei 8, 8). Cel care are credinţa ce mai mare nu spune nimic, doar se apropie de Hristos şi se atinge de haina Lui, cum a făcut femeia cu curgere de sânge. Tatăl băiatului despre care vorbim nu spune şi nu face nimic din toate acestea, ci doar: „ De poţi ceva ajută-ne.” (Marcu 9, 22).