Prefigurarea Sfintei Cruci în Vechiul Testament

INTRODUCERE:

Sfânta Scriptură şi sensul ei

„Noul Testament este ascuns în cel Vechi şi Vechiul Testament în cel Nou se descoperă”

Sfânta Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament cuprinde cuvântul lui Dumnezeu, exprimat în scris prin oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. Ţinând seama că „Noul Testament este ascuns în cel Vechi şi Vechiul Testament în cel Nou se descoperă”, cele două Testamente constituie o continuitate istorică şi o revelaţie progresivă, nu numai în privinţa superiorităţii învăţăturilor şi instituţiilor unuia faţă de celălalt şi a realizării profeţiilor din Testamentul Vechi în cel Nou, ci şi în privinţa nenumăratelor figuri, tipuri sau simboluri cu înţelesuri tainice din cel dintâi, care-şi găsesc sensul adevărat, numai în lumina realizărilor în cel din urmă. De aceea şi efectele instructive şi educative ale fiecăruia din cele două Testamente sunt deosebite, ca nişte trepte spre desăvârşire. Căci „Legea a fost o călăuză (pedagog) spre Hristos” (Gal. III, 24), Care aduce desăvârşirea; de aceea „Hristos este sfârşitul (desăvârşirea) Legii”, zice Sfântul Apostol Pavel (Rom. X, 4), sau, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur cititorilor Sfintei Scripturi: „Vechiul Testament face pe om, iar Noul Testament face din om înger”.

Mântuitorul şi Apostolii au folosit în vorbire diferite comparaţii, ca: „vinul cel nou în burduf vechi” sau „petec nou la haină veche”, când vorbesc despre despre Duhul cel nou de viaţă, care avea să dea la iveală toate sensurile tainice ale celor spuse de El, cu multe secole înainte, Duhul care umpluse de conţinut toate formele de exprimare şi de trăire: de la cuvânt până la instituţii şi taine. Pornind de la această constatare, Sfântul Apostol Pavel afirmă că Legea şi instituţiile ei erau „umbra celor viitoare” (Evrei, VIII, 1-9) şi de aceea a fost desfiinţată cea dintâi, ca să fie pusă în locul ei cea de a doua” (Evrei, X, 9).

De aceea este nevoie ca la citirea Sfintei Scripturi să se urmărească îndeaproape căutarea acelui sens care umple cuvântul exprimat. Pentru aceasta este necesară lămurirea funcţiei cuvântului şi adevăratului lui sens.

Cuvântul grăit sau scris este veşmântul care îmbracă şi exprimă gândul şi scopul urmărit de autor, care poate fi vorbitorul, scriitorul – în cazul Scripturilor Sfinte – Duhul Sfânt care le-a inspirat. Întrucât însă gândul divin nu poate fi exprimat direct şi integral în cuvinte omeneşti, aşa ca să fie înţeles de fiecare cititor aflat în anumit stadiu de dezvoltare, se recurge adesea la alte forme de exprimare, ca: parabole, asemănări, figuri tipice şi simboluri al căror înţeles nu este uşor de descoperit. Este drept că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare şi spre înţelepţirea întru dreptate” (II Tim. III, 16), dar având multe figuri profetice, „Sfânta Scriptură nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit mânaţi de Duhul Sfânt” (II Petru I, 20-24). De aceea Sfânta Scriptură nu poate fi înţeleasă de oricine fără primejdia de aluneca în erezie, deoarece în ea „sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru III, 16).

Pentru a se evita deci asemenea răstălmăciri pierzătoare de suflete e necesar să se ţină seama de principiile ermeneutice şi de metoda de interpretare cea mai potrivită fiecărui text, metodă urmată de Mântuitorul, de Sfinţii Apostoli şi de Părinţii Bisericii.

În general, se vorbeşte de două sensuri biblice: cel literal şi cel figurat sau tipic, fiecare din ele având mai multe aspecte: sensul literal se referă la aspectul istorico-gramatical, istorico-profetic, dogmatic şi moral, iar sensul real sau tipic se referă mai ales la tipuri şi simboluri. „Sensul tipic este un sens real exprimat prin tipuri şi poate fi – ca literal –: istorico-profetic, dogmatic (alegoric), moral sau tropologic şi anagogic (ceresc).

În conformitate cu sensul tipic, îndeosebi sub aspectul istorico-profetic şi dogmatic, tipurile biblice sunt multiple, referindu-se la: persoane şi jertfe care au prefigurat pe Mântuitorul şi jertfa Sa; obiecte, figuri sau semne criptice care au preînchipuit Crucea; corabia lui Noe, ca tip al Bisericii şi potopul, tip al botezului, etc. Iar „pornind de la sensul literal sau istorico-gramatical şi de la cel moral-spiritual, Domnul nostru Iisus Hristos află în Sfânta Scriptură şi un alt înţeles cu mult mai înalt,care este sensul tipic sau istorico-profetic”.

Sensul tipic poate fi descoperit numai în tipurile sau figurile biblice. Tipul sau prefigurarea are ca opus antitipul, ca de exemplu: Adam este tipul, iar Hristos – noul Adam – este antitipul. De aceea este de datoria exegetului să identifice şi să interpreteze just tipurile, simbolurile şi prefigurările.

Ţinând seama că în ideea de tip biblic se cuprinde: existenţa lui istorică, asemănarea cu antitipul şi intenţia Duhului Sfânt, de a-i fi dat destinaţia tipică, tipul în Sfânta Scriptură nu este identic cu antitipul, ci are mai întotdeauna un caracter pregătitor: „Tipul este dar o dispoziţie providenţială a lucrurilor şi evenimentelor, în vederea unui scop”, care este în final mântuirea. Astfel, printr-o serie de tipuri sau figuri, Dumnezeu a făcut cunoscut pregătirea planurilor Sale în ordinea mântuirii”.