Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi în Opera Sfântului Grigorie Teologul

I. Argument

Datorită faptului că la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române anul 2009 va fi dedicat în totalitate Sfinţilor Părinţi Capadocieni. În anul 2009 ne vom concentra mai mult asupra operei Sf. Vasile cel Mare, care a murit in anul 379, si asupra operei Sf. Grigorie de Nazianz, care a murit in anul 389.

Încă de la începutul predării capitolului ,,Persoanele Sfintei Treimi”, la ora de Dogmatică, m-a impresionat foarte mult lecţia ,,Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi” şi încă de atunci mi-am propus să studiez mai în amănunt acest capitol pentru a scoate în evidenţa însuşirile speciale, distincţiile şi antinomiile Persoanelor Sfintei Treimi.

Sfânta Scriptură m-a ajutat să elaborez această lucrare, iar acest lucru îl datorez celor ce m-au învăţat să o deschid şi să ascult glasul divin din cuprinsul ei. Nu întâmplător mi-am început această temă – Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi în Opera Sfântului Grigorie de Nazianz. Am dorit să-mi exprim prin ele intenţia de a mă sprijini în elaborarea ei pe Sfânta Scriptură, dar şi pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi legate de acest subiect, precum şi pe îndrumările primite de la Prea Cucernicul Preot Profesor Vasile Păvăleanu, cel care mi-a dirijat paşii timizi în alcătuirea acestei teme.

Se cuvine să adresez cele mai sincere şi respectuoase mulţumiri celor ce m-au sprijinit şi îndrumat în elaborarea acestei lucrări, precum şi celorlalţi distinşi profesori care au pus solide cărămizi la zidirea mea ca viitor teolog şi cu vrerea lui Dumnezeu, slujitor Bisericii.

II. Sfântul Grigorie de Nazianz

,,Cântăreţul Sfintei Treimi”

,,Sfântul Grigorie de Nazianz,care adesea este numit ,,Cântăreţul Sfintei Treimi”, spune în poemele sale teologice:,,Începând din ziua în care m-am lepădat de lucrurile lumii acesteia spre a-mi închina sufletul contemplaţiilor luminoase şi cereşti, când inteligenţa supremă m-a răpit de aici de jos spre a mă aşeza departe de tot ceea ce este trupesc, spre a mă închide în tainiţa cortului ceresc, începând din ziua aceea, ochii mei mi-au fost orbiţi de lumina Treimii, a cărei strălucire întrece tot ce gândirea putea să-mi prezinte sufletului; căci, din lăcaşul ei prea înalt, Treimea revarsă peste tot strălucirea Sa negrăită comună Celor Trei. Ea este principiul a tot ceea ce se află aici jos, despărţit de cele de sus prin timp, începând din acea zi, am murit pentru lumea aceasta şi lumea a murit pentru mine”. Câtre sfârşitul vieţii, el doreşte să fie ,,acolo unde este Treimea mea”, şi strălucirea împreunată a slavei Sale ,,Treimea, în care până şi umbrele nelămurite m-au umplut de emoţie”.

Dacă principiul însuşi al fiinţei create este schimbarea, trecerea de la nefiinţă la fiinţă, în cazul în care creatura este prin natura sa contingentă, Treimea este o statornicie absolută. Am putea spune, o necesitate absolută a fiinţei desăvârşite şi totuşi ideea de necesitate nu i se potriveşte, deoarece Treimea este dincolo de antinomia necesarului şi a contingentului: în întregime personală şi întregime fire, în Ea libertatea şi necesitatea nu fac decât una, sau mai bine zis , acestea nu pot avea loc în Dumnezeu. Nu poate fi vorba de vreo dependenţă a Treimii faţă de fiinţa creată, nu există nici o determinare a ceea ce se cheamă ,,purcedere veşnică”, a persoanelor dumnezeieşti prin actul facerii lumii. S-ar putea ca făpturile să nu existe, şi totuşi Dumnezeu ar fi Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, căci creţia este un act de voinţă, iar purcederea persoanelor este un act ,,după fire” (κατα φύσιν). Nu-i vorba de nici un proces lăuntric în Dumnezeu, de nici o ,,dialectică” a celor trei persoane, de nici o devenire, de nici o ,,tragedie în absolut” care ar avea nevoie, spre a fi depăşită sau dezlegată, de dezvoltarea treimică a fiinţei dumnezeieşti. Aceste concepţii proprii tradiţiilor romantice ale filosofiei germane din veacul trecut, sunt cu desăvârşire dogmei Sfintei Treimi. Dacă se vorbeşte de purcederi, de acte sau determinări lăuntrice, astfel de expresii, care curpind ideea de timp, de devenire şi de năzuinţă, arată numai cât sunt de sărace şi de slabe limbajul şi cugetarea noastră în faţa tainei primordiale a Revelaţiei. Din nou ne vedem obligaţi să ne îndreptăm spre teologia apofatică, pentru e ne elibera de conceptele proprii gândirii, prefăcându-le în temeiuri de la care pornind, să ne ridicăm la contemplarea unei realităţi pe care inteligenţa creată nu o poate cuprinde”