Reforma Hrisantică

1. Muzica bisericească.

Atunci când un creştin rosteşte cuvintele: muzică bisericească, inevitabil şi corect, se gândeşte la muzica un un anumit ritm şi tonalitate, definită de majoritatea ca fiind liniştitoare, ce se intonează în bisericile creştine. Dacă vom întreba un apusean, va raporta termenii la muzica gregoriană, audiată de multe ori însoţită de instrumente – orga. Însă, dacă vom ruga un răsăritean ortodox să definească termenii, îi va asocia cu muzica psaltică, neinstrumentală, intonată vocal în bisericile ortodoxe.

Însă, pentru a se ajunge la formele cunoscute astăzi, muzica bisericească a avut de parcurs un drum evolutiv, începând de la primele comunităţi creştine, traversând epoca Imperiului Roman, continuând cu cea a Imperiilor Bizantin şi Otoman şi până în prezent.

La originea muzicii psaltice se află muzica bizantină care, la rându-i, îşi are originea în muzica greciei antice, cunoscând (muzica bisericească) trei mari perioade de dezvoltare:

1. Din sec. al III-lea, până în sec al XIII-lea;

2. Din sec. al XIII-lea până în sec. al XIX-lea;

3. Din sec. al XIX-lea, până în prezent.

Aşadar, muzica bisericească a evoluat odată cu rânduielile de cult ortodox, fiind în întregime vocală (intrumentele, precum orgile portabile, fiind acceptate doar în cazul procesiunilor desfăşurate în afara bisericii), fiind întotdeauna omofonă, indiferent dacă era interpretată de către unul sau mai mulţi cântăreţi.

2. Reforma hrisantică

2.1. Cauzele reformei hrisantice

Aşa cum am arătat pe scurt în introducere, muzica bisericească a evoluat în timp din muzica bizantină, un factor important în modificările apărute în decursul timpului fiind schimbările petrecute în societatea bizantină atât din punc de vedere cultural cât, mai ales istoric. Astfel, odată cu căderea Imperiului Bizantin în anul 1453 şi ocuparea acestuia de către turcii musulmani, precum şi vecinătatea Bizanţului cu populaţia fostului imperiu persan, muzica bizantină a început să primească influiențe turco-persane, ajungând la situaţii ilare, cum este cea relatată de către Ieromonahul Macarie care afirmă că aceasta (muzica bizantină) era împestrițată cu faceri după manele turcești . Prin urmare sistemul de notație devenise extrem de complicat, îndeosebi în ceea ce priveste ornamentele, ftoralele și formulele ritmico-melodice.

În defavoarea muzicii bisericeşti autentice, fiecare psalt interpreta aceste semne după talentul și imaginația sa, astfel încât era imposibil să se realizeze o unitate relativă a execuţiei muzicii psaltice, de aceea, în secolele XVII –XVIII se constată o evidentă schimbare a gustului artistic, întrucât la strană se foloseau cântări puternic influiențate de stilul turco-arab.

Această stare a lucrurilor nu putea să continue multă vreme aşa, încât era neapărat nevoie de o schimbare, deoarece muzica bizantină nu mai rezona cu spiritualitatea ortodoxă, fapt remarcat şi de către Sf. Grigorie de Nyssa care afirmă că buna armonie se strică prin scoaterea unor sunete care întrec măsură... Dar chipul cântărilor rămâne în noi melodios şi bine ritmat atâta timp cât nu se slăbeşte prin folosirea peste măsură şi nu se întinde dincolo de măsură.

Sfântul Niceta de Remesiana observă că muzica bisericească are un rol important în formarea creştinilor, de aceea se cuvine să îndeplinească o serie de calităţi precum:

1) să fie făcută cu inima curată;

2) să exprime armonia cu cugetarea;

3) să evite exagerările teatrale;

4) să fie comună, omogenă şi uniformă.