Religia grecilor reflectată în poemele homerice

Epopeile homerice au la baza o conceptie despre lume limpede, unitara. Prin fiecare vers ele fac dovada acestei conceptii, caci orice lucru semnificativ evocat de Homer este pus in relatie cu aceasta conceptie despre lume, capatandu-si caracterul specific abia prin intermediul relatiei respective. Consider aceasta conceptie despre lume drept una religioasa, oricat s-ar distanta ea de religia altor popoare si vremuri.

Conceptia religioasa despre lume a epopeilor homerice este deci clara si unitara. E drept ca nu ne parvine prin formulari abstracte de tipul dogmelor, ci isi gaseste expresia vie in tot ceea ce se petrece, se spune sau se gandeste. Si chiar daca la nivel de detaliu unele aspecte raman ambigue, la nivelul intregului marturiile nu se contrazic. Fiecare zeitate isi are caracterul ei propriu bine conturat in toate trasaturile lui individuale .

Elementul divin, prezentat cu atata limpezime in epopeile homerice, este poliform si totusi identic siesi. Un spirit superior, o semnificatie majora sunt intiparite in toate formele sale de existenta. Si in fond epopeile nu vor sa provoace vreo revelatie religioasa sau sa statorniceasca vreo noua mitologie. Ele vor doar sa contemple si sa creeze din forta placerii de contemplatie; in fata lor se revarsa intreaga bogatie a lumii, cerul si pamantul, apele si aerul, pomii, animalele, oamenii si zeii.

Vechea credinta e legata de glie si tributara elementului material, precum vechea existenta insasi.Pamantul, procrearea, sangele, moartea sunt marile realitati ce domina aceasta credinta. Ele reprezinta o pluralitate de orizonturi, dar apartin aceluiasi domeniu si nu sunt doar inrudite unele cu altele, ci se si revarsa toate in aceeasi unica esenta. Putem remarca acest fapt la zeitatile in care-si gasesc intruchiparea: toate sunt telurice, toate iau parte atat la viata cat si la moarte; oricare ar fi trasaturile lor individuale, toate pot fi caracterizate ca zeitati ale pamantului si mortii .

Aceasta le deosebeste radical de noii zei, care nu sunt nici telurici, nici legati de vreun element material si nu au nimic de-a face cu moartea. Dar vechea lume a zeilor n-a fost uitata nici mai tarziu si nu si-a pierdut nicioadata complet forta si caracterul sacru. Religia olimpiana a dat-o la o parte de pe primul loc, dar i-a permis sa ramana in fundal, cu toata liberalitatea si adevarul ei, ce o diferentiaza de alte religii. Credinta greaca n-a trecut printr-o revolutie dogmatica precum cea mozaica sau persana, prin care vechiul serviciu divin sa fi devenit eretic sau sa insemne un sacrilegiu adus suprematiei noilor zei. Chiar si la Homer, cel mai autentic martor al religiei olimpiene, elementul material isi pastreaza vechiul lui caracter sacru si spiritele divine care actioneaza sub semnul lui au un rol semnificativ in epoca respectiva.

In religia telurica, cel mort nu se desprinde din comunitatea celor vii. Prin moarte el devine doar mai puternic si mai respectabil. Va locui in pamantul-mama – Demetreios, adica ruda cu Demeter, cu „pamantul-mama”, era numit foarte de demult la Atena cel disparut – si acolo ajung pana la el rugaciunile si jertfele celor vii, de acolo el trimite binecuvantarea la cei de sus, de pe pamant. In anumite zile, cand pamantul se afana si viata cea noua incolteste , mortii se intorc cu totii si sunt intampinati sarbatoreste pana ce se incheie vremea vizitei lor .

Aceasta credinta presupune inhumarea, prin care trupul celui mort se intoarce in sanul pamantului, de unde a venit. Cultura epopeilor homerice nu mai cunoaste nimic din acest obicei. Incinerarea mortilor devenise atunci un lucru firesc. Fara indoiala ca acest fapt e expresia unei deosebiri de gandire – e vorba de una din cele mai caracteristice distinctii ale noii religii fata de cea veche. Zeii din Olimp nu mai au nimic de-a face cu cei disparuti, ba chiar se spune explicit despre ei ca detesta imparatia intunecata a mortii (Iliada 20,65) . E drept ca la Homer zeii inca nu se tem de atingerea cu un mort, caci existenta acestuia e deja de domeniul trecutului; dar in perioadele mai tarzii cand problema mortii nu mai era privita cu atata deschidere, zeii evitau sa se apropie de muribunzi si morti ca sa nu fie patati de acestia.

La Homer, aria de dominatie a zeului Poseidon e redusa doar la mare. In timp ce toti ceilalti zei intervin in multiple feluri in viata oamenilor, el e amintit doar in legatura cu marea si ca armasar. Si cu toate acestea el e singurul ce indrazneste sa protesteze impotriva suprematiei universale a lui Zeus si ar dori sa-i vada limitata aria de actiune la domeniul cerului (Iliada 15,195). In Iliada, Poseidon apare drept fratele mai tanar al lui Zeus.

In religia preistorica predomina elementul feminin. Acest lucru iese in evidenta in mod deosebit in gandirea acelei perioade. Si tot femeile sunt acelea care ocupa cea mai inalta treapta a ierarhiei divine. Faptul ca elementul masculin are mai putina greutate decat cel feminin nu este singurul lucru ce diferentiaza religia prehomerica de cea homerica. Zeitatile masculine insele reprezinta aici aparitii complet diferite de cele cu care ne-am obisnuit de la Homer sau arta clasica incoace. E vorba de titani, despre care se povesteste ca au fost inlaturati de la putere de zeii olimpieni si inchisi in adancuri. Iata ca aici traditia a pastrat amintirea unui conflict puternic, incheiat cu victoria noilor zei. Oare ce a fost invins, depasit in acel moment? In mod sigur nu doar niste simple nume, ci esente .