Rugăciunea la Părintele Dumitru Stăniloae

Actele sufleteşti sunt însoţite în cele mai multe cazuri, de anumite semne şi mişcări corespunzătoare. Rugăciunea însă se încadrează în această lege şi se conformează cerinţelor ei, fiind însoţită de anumite semne, prin care se exteriorizează evlavia şi smerenia sufletului creştinesc. Astfel, îngenuncherea este semnul smereniei; ridicarea ochilor şi a braţelor este expresia dragostei şi semnul unirii cu Hristos Cel răstignit pe Cruce; încrucişarea mâinilor pe piept vădeşte ridicarea lăuntrică a inimii la Dumnezeu Rugăciunea poate să varieze în intensitate şi caracter, după oameni, după dispoziţiile sufleteşti anterioare sau curente, după starea subiectului, etc. De exemplu, un evlavios, nu manifestă de fiecare dată, căldură în rugăciunile sale. În ceea ce priveşti izvoarele rugăciuni, ele sunt 3: izvoarele afective,izvoarele morale şi izvoarele comunitare ale rugăciunii. 1. Izvoarele afective – Stările afective prin esenţa lor nu constituie tendinţe spre rugăciune. Există sentimente, care, prin natura lor, n-au nimic comun cu rugăciunea, sentimente lipsite de orice tentă religioasă, ca spre exemplu mînia. Sentimentele mai frecvente în rugăciune sunt cele de “ bucurie “ şi de ‘ tristeţe “, asupra cărora vom zăbovi mai mult, spre a vedea în ce măsură contribuie la plăsmuirea şi promovarea rugăciunii.

S-ar părea că bucuria nu poate fi sursă a rugăciunii. Despre omul vesel, se spune ca rîde, sare , aleargă, glumeşte etc , în nici un caz nu îşi îndreaptă atenţia spre rugăciune. Incontestabil că raţionamentul este just, dar numai asupra bucuriei exterioare, zgomotoase. Pe lîngă bucuria exuberantă, manifestată prin cuvinte şi gesturi, există o bucurie lăuntrică, mai puţin expansivă, însă mult mai profundă în repercusiunile ei psihologice. Această bucurie nu este motiv de dispersare sufletească, ci de concentrare a cugetului spre un ţel mai înalt, deci o cauză favorabilă aspiraţiei şi înălţării credinciosului la Dumnezeu, prin rugăciune. În ceea ce priveşte bucuria interioară – ca izor al rugăciunii, ea se vadeşte din organizarea slujbelor liturgice. Praznicele bisericeşti – manifestări ale rugăciunii şi îndemnuri la rugăciune – ne amintesc evenimente de bucurie. Sfintele Paşti evocă cea mai mare bucurie a Bisericii- Învierea Domnului şi afirmarea biruitoare a vieţii veşnice. Valuri de lumină inundă sufletul creştinului şi cu prilejul celorlalte sărbători din viaţa Mântuitorului, a Fecioarei Maria sau a Sfinţilor. Biserica, organizând sărbătorile, a văzut în bucurie un ajutor oferit creştinilor în rîvna lor spre viaţa virtuoasă. Creştinul, având mântuirea in Dumnezeu şi nădejdea la cer, nu trebuie să fie trist niciodată, căci bucuria spirituală este tot atât de necesară ca şi lacrimile pocăinţei, întrucât ea izvorăşte in iubirea dumnezeiască şi fără ea fierbinţeala rugăciunii s- ar stinge “ Evanghelia “ se numeşte veste bună şi nimeni nu se întristează, când primeşte o veste bună. Tristeţea este superioară bucuriei în promovarea vieţii religioase, “ Veniţi la Mine cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi, zice Mântuitorul ( Matei 11, 28 ). Există totuşi o formă de tristeţe care nu duce la rugăciune, este “ tristeţea orgolioasă “. Acest fel de tristeţe nu vede decît propria durere a subiectului. Rugăciunea însă nu este deplină decît atunci când este izvorâtă din credinţă, cînd este străbătută de smerenie. În concluzie, putem spune că stările afective nu pot exista pe arena vieţii lăuntrice fără să se traducă în rugăciune.

2. Izvoarele morale – În concepţia creştină, religia şi morala sunt într- un raport de reciprocitate; viaţa religioasă şi viaţă morală se condiţionează una pe alta ( Matei VII, 21 ; Iacov II, 17 – 26 ). În rugăciunea Domnească, sentimentele morale apar pe prim plan – “ Iartă-ne nouă , nu ne dece pe noi în ispită “. Din examinarea mărturiilor provenite de la credincioşii ce s-au nevoit îndelung cu rugăciunea, desprindem cu uşurinţă sentimentele morale ce i-au inspirit ori de cite ori “ şi-au înălţat sufletul spre Dumnezeu “. În textele cele mai autentice ale pietăţii creştine găsim vestigii ale sentimentelor morale. Rugăciunile care au luat naştere în sînul comunităţilor creştine cuprind multe şi puternice sentimente morale, de o puritate mult mai mare decît cele din Vechiul Testament. Simpla lectură a rugăciunilor din cărţile de cult ne dă putinţă să observăm în ele două sentimente: “ cererea iertării şi dorirea bunurilor sufleteşti “. Curăţeşte fărădelegile noastre Care singur ai puterea a ierta păcatele Inimă curată zideşte întru noi şi ne arată bucuria mântuirii Tale