Sfânta Cruce în Lumina Noului Testament

Introducere

Planul veşnic de mântuire a lumii, de ridicare a păcatului săvârşit de Adam, l-a gândit Dumnezeu prin renunţarea la slava dumnezeiască, la imnurile înălţate de cetele îngereşti ale Heruvimilor şi Serafimilor, prin chenoză, prin pogorârea şi acceptarea firii noastre omeneşti, slabe şi înclinate spre păcat, aceasta culminând cu moartea pe Cruce la care se adaugă batjocurile, bătăile şi scuipările suferite de însuşi Creatorul tuturor. Dumnezeu a ales să moară pe Cruce, deoarece doar aşa putea muri, îmbrăţişându-şi creatura, iar prin aceasta să o înalţe odată cu înălţarea Sa la cer şi, astfel, dintr-o modalitate de comprehensiune a semnificaţiei Crucii, care reprezenta un obiect de umilinţă, o pedeapsă cruntă celor care erau sortiţi morţii să o schimbe, oferindu-i valenţe soteriologice.

Sfânta Cruce semnul mântuirii în Noul Testament

În Noul Testament Crucea capătă o nouă dimensiune şi i se descoperă în întregime taina şi lucrarea ei nedespărţită de a Mântuitorului Hristos, apărând cu toate semnificaţiile ei: materială, morală, teologică şi eshatologică etc. „Crucea se ridică deci la hotarul dintre cele două iconomii a Vechiului Testament şi a Noului Testament” şi între două lumi: închinători ai Crucii şi „vrăjmaşi ai Crucii.”

a) Sfânta Cruce – altar de jertfă

Cinstim Sfânta Cruce pentru ca ea este jertfelnicul lui Iisus Hristos, pe care S-a adus jertfă pentru păcatele noastre (Evrei 9,28). Dacă în Vechiul Testament un altar stropit cu sângele animalelor jertfite lui Dumnezeu, sfinţea pe cei ce se atingeau de el, cu atât mai mult se va sfinţi cel ce se va atinge de Sfânta Cruce, altarul sfânt stropit cu sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Sfânta Scriptură întăreşte acest adevăr, astfel la I Ioan 1,7 ni se spune că: „ sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte pe noi de orice păcat”, iar dacă sângele Mântuitorului ne curăţeste de orice păcat, atunci înseamnă că a sfinţit şi Sfânta Cruce.

Mântuitorul Însuşi a apreciat valoarea altarului, după cum aflăm la Matei 5,23-24: „ dacă iţi vei aduce darul tău la altar lasă darul tau acolo, înaitea altarului ”, precum şi la Matei 23,18-20: „iar cel care se va jura pe altar ”. În concluzie, Crucea o cinstim ca pe un altar, pe care s-a adus suprema jertfă a mântuirii noastre, altar sfinţit cu sângele Mântuitorului Hristos.

În urma morţii pe Cruce, Hristos a fost preaînalţat după cum ni se spune la Filipeni 2,8-9: „ Şi S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte şi, încă moarte pe cruce. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume ”.

Prin Cruce Hristos a intrat întru mărirea Sa după cum ni se relatează la Luca 24,26: „Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în mărirea Sa?” şi tot prin Cruce Hristos s-a preamărit, conform textului de la Ioan 17,1: „Acestea a grăit Iisus şi ridicând ochii Săi spre cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărescă.”

b) Sfânta Cruce – mijlocul prin care ne-am câştigat mântuirea

Sfânta Cruce pentru este mijlocul prin care ne-am câstigat mântuirea: „Şi Eu când voi fi înalţat de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. Iar aceastea zicea, arătând cu ce moarte avea să moară” (Ioan 12,32-33), iar la I Petru 2,24 ni se spune: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii. Cu rănile Lui v-aţi vindecat.”