Taina Sfântului Maslu - tradiție și realitate pastorală

INTRODUCERE

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca 2012 să fie declarat Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Româna. Cu alte cuvinte, Biserică ne face invitat ia ca în acest an, şi nu numai, să redescoperim şi să aprofundăm taina vindecării integrale a omului prin dreapta credinţă, credinţa care mărturiseşte pe Iisus Hristos că fiind cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi Doctorul umanităţii, credinţa care nu se rezuma la un cadru confesional rigid, ci care ne uneşte pe toţi în integritatea adeva- rului învăţăturii Mântuitorului, o mărturisire a credinţei ortodoxe şi a ortodoxiei credinţei. După cum afirma părintele Ion Bria, „Ortodoxia a ridicat întotdeauna probleme de credinţă creştină care corespund nevoilor religioase umane, atitudinilor morale şi aspiraţiilor spirituale. Ortodocşii rămân încrezători cu privire la problemele esenţiale ale umanităţii şi ale mântuirii ei – schimbul ontologic dintre Dumnezeu şi umanitate în Persoana lui Iisus Hristos, taina infinită a revelat iei lui Dumnezeu, natura sacră a persoanei umane, bucuria prilejuită de Hristos Cel înviat –, dar recunosc faptul că Biserica se afla sub judecata radicală a lui Dumnezeu în transmiterea acestei comori dumnezeieşti” .

Astăzi trăim într-o societate din ce în ce mai secularizata şi difuză, care se detaşează cu destulă uşurinţă de autenticele valori creştine, singurele care înnobilează şi vindecă omul de superficialitate şi mediocritate, de individualism şi indiferentă, în care abordările antropologice, ale valorii, demnităţii şi libertăţii vieţii umane, reliefează aspecte din ce în ce mai acute. Încă exista voci care neagă originea vieţii şi a omului ca fiind de la Dumnezeu, încercând să dezvolte o antropologie individualistă şi rece, egoistă şi închisă în sine, punându- se din ce în ce mai mult accent pe latura materialista şi consumista a vieţii umane, în timp ce aspectul spiritual este diminuat sau chiar negat .

Viaţa este spaţiul şi timpul în care omul îşi caută un sens şi îşi fixează un ţel, adresându-şi marile întrebări despre filosofia şi ratiunea existenţei sale, încercând să demonstreze într-o manieră strict raţională ceea ce este metarational, ceea ce se găseşte dincolo de capacitatea umană a înţelegerii şi acceptării. Însa o astfel de maniera sau abordare exclusiv intelectualista îl duce pe omul contemporan la confuzie în ceea ce priveşte identitatea sa creştină, la pierderea sensului vieţii ca dar divin şi la îmbolnăvirea chipului lui Dumnezeu din el, iar din această perspectivă „majoritatea oamenilor de astăzi trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar exista” .

Proclamarea de către Nietzsche a „morţii lui Dumnezeu” a dus la negarea valorii vieţii creştine şi la subminarea chiar a normelor uzuale ale vieţii sociale şi morale, încât nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că suntem confruntaţi şi agasaţi astăzi cu o criză generală a valorilor sau, mai bine spus, cu o inversare a lor, iar din acest punct de vedere expresia de mai sus înseamnă „răsturnarea tuturor valorilor” .

Această rupere a legăturii cu Dumnezeu îl lasa pe om singur cu sine însuşi, provocând lipsa de armonie şi de comuniune cu semenii săi. Negând pe Dumnezeu, negăm însăşi viaţa, alimentând parcă moartea, înţeleasă ca o virusare a relaţiei cu divinitatea sau ca o renunţ are la invitaţia sfinţirii omului. În acest sens, se poate spune că „partea cea mai tulburătoare a morţii este aceea că întreaga viaţă dispare în neant, ca şi cum nici măcar nu ar fi existat. Odată cu dispariţia subiectului, nu numai că dispare întreaga lume misterioasă în care a trăit, dar chiar viaţa să încetează să mai existe, se neantizează complet: nu mai rămâne nimic, cu excepţia, poate, a vreunei foarte vagi şi adesea neînsemnate amintiri în altul, pentru scurtă vreme. Prin moarte, viaţa se neantizează până şi în faptul de a fi existat” .

Fără Dumnezeu, viaţa devine o existenţă a iadului, o stare de singurătate, o boală incurabilă, în care omul nu poate găsi nici un răspuns la întrebările sale, dar, mai ales, la întrebarea: De ce? În acest context, Dumnezeu nu mai este implicat în modelarea omului contemporan şi a vieţii sale, nu El este Acela care să ofere un sens existenţei omului, lumii sau istoriei. Dacă Dumnezeu a devenit o absentă în viaţa umană, idealul omului contemporan a devenit unul marginalizat şi efemer. Propunându-şi un astfel de ideal îngust, străin celui creştin, omul se simte mai vulnerabil la provocările vieţii, din ce în ce mai puţin liber, din ce în ce mai puţin capabil să îşi transforme cursul vieţii prin vindecarea să integrală, uitând de faptul că „adevărata libertate este a alege viaţa şi tot ceea ce slujeşte vieţii în plenitudinea ei şi a demnităţii omului de chip şi asemănare a lui Dumnezeu” .

Viaţa fără Dumnezeu înseamnă o evadare din existenţa adevarata, o prăbuşire, un întuneric lipsit de sens şi de actul creator. Viaţa trebuie să fie dinamica, echilibrată, optimistă, realistă, lucrătoare şi creatoare de valori pentru generaţiile următoare. Aceasta este adevărata viaţă, singura care îşi propune ca ideal comuniunea cu Dumnezeu, adică sfinţenia. În acest context se înscrie tematica de faţă, ea fiind de maximă actualitate pentru perioada istorică pe care o traversam, în care cu toţii încercăm, uneori în mod disperat, să ne recăpătam sănătatea pierdută printr-o terapeutică deplină sau vindecare totală.