Teologia muncii în opera Sfântului Apostol Pavel

Introducere

Izvoarele învățăturii creștine evidențiază faptul că munca are un sens economic și un sens moral în viața creștinilor. Prima poruncă dată de Dumnezeu, după ce l-a creea și așezat pe om în rai, a fost adresată acestuia ,, ca să-l lucreze și să-l păzească” ( Geneza 2, 15). Munca în sine n-a fost dată omului ca pedeapsă ci ca o binecuvântare, pentru ca prin aceasta el să dispună de un mijloc de înaintare, educare și desăvârșire. Sensul moral al muncii rezultă din ideea, că lumea e produsul lucrării lui Dumnezeu, iar după crearea lumii, Dumnezeu este înfățișat în Sfânta Scriptură, ca Unul ce lucrează prin pronia Sa ,, Tatăl Meu lucrează până acum și Eu lucrez” ( Ioan 5, 17).

Prin afirmația că Dumnezeu l-a așezat, la început pe Adam în Paradis ,, ca să-l lucreze” înțelegem că intenția lui Dumnezeu nu era numai să-l păzească pe primul om de lenevie, ci și ca acesta să contribuie la lucrarea Proniei dumnezeiești îndreptată spre întreținerea omului și a tuturor creaturilor menite să-i slujească acestuia.

Capitolul I. Munca - factor de apropiere a creștinilor

Munca - poruncă dumnezeiască.

Pentru că munca este un mijloc de desăvârșire morală a omului, Sfânta Scriptură abundă în îndemnuri adresate din partea lui Dumnezeu omului de a munci.

Noblețea și obligativitatea muncii este definitiv stabilită în creștinism de către Mântuitorul.

El cunoaște încă din pruncie munca manuală. Prin învățătura care se desprinde din parabola talanților, El osândește lenevia. Mântuitorul ostenște, vindecă pe cei neputincioși. Mai mult își alege ucenicii dintre muncitori - pescari- și-i trimite la propovăduire în toată lumea.

Sfântul Apostol Pavel le scria Tesalonicenilor: ,, Să lucrați cu mâinile voastre, cum v-am poruncit noi ( I Tesaloniceni 4, 11), de nimic nu aveți nevoie ( I Tesaloniceni 4, 12).

În a II-a epistolă către Tesaloniceni, Sfântul Apostol Pavel este categoric în a exprima obligativitatea muncii ,, Cine nu vrea să lucreze, să nu manânce” ( II Tesaloniceni 3, 10).

Prima comunitate creștină a trăit, conform învățăturii date de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli, într-o atmosferă de muncă. Acordându-se din partea lui Dumnezeu harul mântuitor tuturor celor care au primit credința în Mântuitorul, munca apare ca o necesitate în scopul mânturii.

Prin muncă creștinul nu stăpânește numai natura înconjurătoare, ci și propria ființă . Rostul venirii Mântuitorului în lume a fost ca prin muncă să mântuiască lumea. Pentru a se asemăna cu Dumnezeu, creștinul trebuie să-și desfășoare viața într-o continuă activitate. Mântuirea se dobândește prin muncă. Ea are rostul de a purifica viața omului, de a alunga lenea și a dezvolta aptitudinile pozitive individuale potrivit cu vocația fiecăruia. Mântuirea se obține prin har și fapte bune.

Din punct de vedere creștin n-are importanță ce meserie profesăm, ci felul în care o îndeplinim. Toți oamenii sunt chemați să muncească unde poate fiecare și tot ceea ce realizează este o preamărire a lui Dumnezeu, pentru că de la început munca a fost binecuvântată. Cei care-și înmulțesc talanții sunt vrednici de Dumnezeu, iar cei care-i ascund acuză pe Însuși dătătorul lor: ,, Doamne am știut că ești om aspru”.

Pentru ca munca să-și îndeplinească rostul ei adevărat în viața creștinului, trebuie să se desfășoare în anumite condiții. Creștinismul, recomandând munca, presupune că ea se realizează de oameni liberi, egali în drepturi și că ea reflectă din partea muncitorului dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele.

A iubi pe aproapele ca pe sine, este porunca Mântuitorului, care poruncă reprezintă plinătatea Legii. Mântuirea se poate dobândi numai în calitatea creștinului de membru al societății întemeiate de Mântuitorul, deci în comunitate cu alți semeni. Toți creștinii sunt chemați la mântuire ca fii ai lui Dumnezeu, egali în drepturi, și frați întru Hristos să moștenească împărăția cerească.