Teologia Vechiului Testament

Teologia Vechiului Testament a apărut ca disciplină separată începând cu secolul 19. Teologul care a dat direcţii referitor la separarea teologiei biblice de cea sistematică a fost Ph. Gabler în 1784 la Universitatea din Altdorf arătând că este necesar să se studieze Scriptura din punct de vedere teologic ţinând seama de contextul istoric în care sunt prezentate doctrinele biblice. El a numit acest tip de studiu Teologie biblică.

Gabler face diferenţiere între Teologia biblică şi cea sistematică susţinând că Teologia biblică are un caracter pur istoric, adevărurile biblice fiind de contextul istoric în care au fost scrise. Datorită acestui fapt teologul W. Brueggemann susţine că la baza scrierii cărţilor de Teologia Vechiului Testament (Teologia Noului Testament) au existat pe parcursul vremii două surse:

1. Evoluţia disciplinei de Teologia Vechiului Testament în cadrul Bisericii şi în cercurile academice.

2. Noile întrebări pe care le-au pus teologii contemporani referitoare la textul Vechiului Testament. Aceste întrebări puse de teologi au modelat în diferite perioade de timp Teologia biblică.

Perioada reformei

Până în secolul 16, teologii foloseau termenul Teologie biblică, care avea două sensuri:

1. Teologia pe care o conţinea Biblia

2. Teologia care se armonizează cu învăţătura Bibliei.

Începând cu reforma, Luther aduce anumite schimbări în teologie afirmând că, credinţa creştină nu poate fi regăsită în teologia Bisericii din perioada respectivă deoarece teologia Bisericii Catolice avea un caracter reducţionist. Luther afirma că Dumnezeu a fost redus în teologia catolică la un sistem da salvare propus de Biserică şi care nu este în conformitate cu învăţăturile Scripturii. Luther propune studierea Sfintelor Scripturi independent de tradiţia Bisericii Catolice (Sola Scriptura). Dorinţa lui Luther era ca Scriptura să fie lăsată să vorbească de la sine.

Jean Calvin a fost cel mai influent teolog din perioada Reformei, a scris “Instituţiile credinţei creştine”, care de mulţi a fost considerat un tratat de Teologie sistematică dur, teologii moderni au ajuns la concluzia (Brueggemann) că lucrarea lui Calvin este un ghid de citire a Bibliei dintr-o perspectivă evanghelică.

Perioada post – reformă

Această perioadă este caracterizată ca având un oarecare progres faţă de perioada reformată. Au existat însă două evenimente care au stopat evoluţia disciplinei de Teologie biblică:

- contrareforma romano-catolică

- scolasticismul în teologia reformatorilor

1). Contrareforma romano-catolică

Prin conciliul de la Trent, Biserica Romano-Catolică a venit cu un set de reguli care să contracareze reforma lui Luther. Au adoptat anumite legi în care au încercat să demonstreze că adevărul bisericii creştine este înrădăcinat în două surse: Scriptura şi tradiţia. Au adus argumente pentru a demonstra că Biblia nu poate fi înţeleasă fără rolul continu al tradiţiei comunităţii creştine; Biserica are autoritatea de a interpreta Biblia. În sensul acesta ei au reuşit să împiedice afirmarea reformatorilor care încercau să elibereze interpretarea Bibliei de autoritatea Bisericii.

2). Scolasticismul în protestantism

Reformatorii au fluturat sloganul “Sola Scriptura” ignorând interpretarea Bisericii înregistrate în tradiţie. Eliminarea tradiţiei în loc să elibereze procedeul de interpretare a Scripturii a adus în teologia protestantă de după reformă anumite sisteme care au încercat interpretarea Scripturii făcând ca teologia protestantă ortodoxă să aducă anumite sisteme străine de interpretare care au ajuns să concureze cu tradiţia romano-catolică.

De-a lungul istoriei interpretării Scripturii putem observa că există o relaţie între textul Scripturii şi comunitatea care interpretează Scriptura. A existat în perioada respectivă o luptă pentru a deţine controlul în interpretarea Scripturii între protestanţii din perioada scolastică şi raţionaliştii din secolul XVII ce au dat în deism şi pietism în Germania.

Începuturile metodei critice de interpretare a Scripturii

Cercetătorii au ales ca moment de începere a metodei critice de interpretare perioada lui Rene Descartes (1596), care a început să pună sub semnul întrebării anumite dogme ale Bisericii adoptând o metodă de cunoaştere care presupunea punerea la îndoială a oricărei afirmaţii. Această perioadă a fost urmată de lucrările altor teologi John Loke, David Hume, care au propus diferite sisteme de cercetare în vederea descoperirii adevărului. În această perioadă s-au pus bazele metodei de cercetare numite “moderne”.

Perioada modernă a culminat cu editarea Enciclopediei Britanice (a IX-a ediţie) în care cei care au contribuit la scrierea ei au propus metoda ştiinţifică de cercetare a adevărului.

Metoda modernă a oferit Bisericii o înţelegere a adevărului precum şi un cadru în legătură cu modul în care se poate ajunge la adevăr. Au abordat şi problema transmiterii adevărului de-a lungul timpului stabilind anumite jaloane general valabile de orientare.

Metoda propusă de adepţii cercetării ştinţifice este diferită de cea practicată în Biserica din perioada Evului Mediu.

Walter Brueggemann susţine că trei elemente au stat la baza apariţiei modernităţii:

1). Apariţia metodei ştiinţifice la baza căruia stătea dictonul lui F. Bacon: “cunoştinţa înseamnă putere”

2). Filosofiile din Europa: Rene Descartes, Imanuel Kant, Hegel. Filosofii din această perioadă considerau că prin raţiune se poate ajunge la cunoaşterea adevărată. Propunerea lui Descartes (propuneri carteziene) a evoluat în timp în filosofia numită pozitivism.

3). Apariţia metodei criticii istorice – în această perioadă mai mulţi teologi au renunţat la concepţia Bisericii referitoare la autoritatea Scripturii propunând ca Biblia să fie studiată ca orice altă carte folosind aceleaşi reguli de cercetare. Influenţaţi de reformă şi de filosofia modernităţii, aceşti teologi au renunţat la tradiţia Bisericii în procesul de interpretare. Teologii din această perioadă au avut o încredere deosebită în posibilităţile cercetării obiective, detaşată de influenţa Bisericii. Ei considerau că textul Bibliei nu este un dat absolut ci a apărut în urma proces în existenţa poporului Israel pe cale orală sau scrisă.

În secolul XIX, istoria a devenit calea dominantă de cunoaştere. Din această cauză toate lucrurile vor putea fi analizate ca având o istorie în spatele lor care nu poate fi neglijată în procesul de cunoaştere, acest lucru aplicându-se şi la textul Scripturii. Teologii au considerat că istoria formării textului biblic până la stadiul final este determinantă în procesul de interpretare a Scripturii. Teologi ca Iulius Wellhausen în cartea “Prolegomena istoriei lui Israel” (1878), susţine că ordinea cronologică a formării cărţilor Scripturii nu este ordinea în care sunt aşezate ele în canon. Cele cinci cărţi ale lui Moise nu sunt cele mai vechi. Versete cum ar fi Genesa 26.5 (susţin că Avraam a ţinut Legea ceea ce este un anacronism), datează din perioada monarhiei şi este o redactare mai târzie a textului. Wellhausen susţine că acest verset a fost adăugat mai târziu de un scriitor care a trăit în perioada mozaică.