Trecerea prin Marea Roșie - Vechiul Testament

INTRODUCERE

Relatarea biblică a eliberării din robie rămâne una dintre cele mai cunoscute din lume. Temele centrale ale Cărții Ieșirii sunt răscumpărarea și întemeierea poporului Israel. Putem afirma cu tărie că ieșirea din Egipt este considerată a fi cea mai semnificativă revelație a naturii și scopului lui Dumnezeu. Acesta a fost evenimentul care, mai presus de toate celelalte, a stabilit relația lui Israel cu Dumnezeu, ca popor ales al Său, izbăvit în întregime prin mila și puterea Sa, și legat de El prin sentimente de recunoștință și teamă filială .

Cartea Ieșirii sau Exodul începe prin prezentarea soartei evreilor în Egipt, după trecerea vremurilor bune de care s-au bucurat în Egipt, și continuă cu evenimentele care au încadrat ieșirea lor din Egipt, sub conducerea lui Moise, până la momentul construirii Cortului Mărturiei.

Ieșirea fiilor lui Israel din Egipt (care a fost într-adevăr nașterea instituției religioase iudaice) este făcută și mai memorabilă prin alte minuni care au avut loc imediat după aceasta. Mărturie stau consemnările din acest capitol, al cărui conținut, împreună cu o cheie a acestuia, pe care ne-o prezintă Sfântul Apostol Pavel: „Prin credință au trecut israeliții Marea Roșie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând și ei s-o treacă, s-au înecat” (Evr. 11, 29).

CAPITOLUL I - IEȘIREA DIN EGIPT - IZBĂVIREA EVREILOR

Marea Roșie, cunoscută în antichitate sub numele de „Golful Arab”, este una dintre apele biblice și este cunoscută mai ales pentru evenimentele care au avut loc în jurul ei pe vremea lui Moise .

Cea mai veche explorare cunoscută a Mării Roșii a fost efectuată de egiptenii antici, care încercau să stabilească rute comerciale către Ținutul Punt. O astfel de expediție a avut loc în jurul anului 2500 î.Hr. și o alta în jurul anului 1500 î.Hr. (de către Hatșepsut). Ambele au implicat călătorii lungi prin Marea Roșie. Cartea Exodului relatează trecerea de către israeliți a unei ape, pe care textul ebraic o numește Yam Suph (în ebraică: יַם סוּף). Yam Suf a fost identificat în mod tradițional ca fiind Marea Roșie .

Textul ebraic יַם סוּף - Yam Suf, care apare de mai mult de douăzeci de ori în Biblia ebraică, poate fi cel mai bine tradus prin „Marea de Trestii” sau, uneori, „marea de trestie”, atunci când pare a fi un termen descriptiv pentru un corp de apă cu o abundență de trestii sau stufărișuri, mai degrabă decât numele unui lac sau al unei mări specifice. Primele traduceri ale Bibliei (Septuaginta și Vulgata) au folosit „Marea Roșie” .

Părerea cea mai răspândită este că exodul evreilor a avut loc în timpul faraonului Meneftah, fiul lui Ramses al II-lea, din dinastia a XIX-a, în secolul al XIV-lea î.Hr.

Importanța exodului pentru credința lui Israel este evidentă atât din locul proeminent pe care îl ocupă în narațiunea Pentateuhului (Iș. 1-15), cât și din referirile frecvente și emfatice la el în primele mărturisiri de credință (cf. Dt. 26, 5; 6, 20-24; Ios. 24, 2-13), în psalmi (77, 104, 105, 113, 134, 135) și în profeți (Am. 3, 1; Os. 11, 1; Mi. 6, 3-5; etc).

Călătoria lui Israel spre Canaan prin peninsula Sinai a fost din poruncă divină. Istorisirea complexă și dramatică a trecerii Mării Roșii este punctul culminant al narațiunii Exodului. De la începutul Cărții Exodului, când devine clar că zilele șederii în Egipt trebuie să ia sfârșit, până la relatarea măsurilor egiptene opresive luate pentru a-i ține pe israeliți pe pământ străin, scopul final de a părăsi Egiptul face întotdeauna parte din firul narativ. Relatarea acestui eveniment culminant a fost păstrată în Biblia ebraică într-o versiune în proză și, de asemenea, într-o versiune poetică. Versiunea poetică (15, 1-21) este un imn al victoriei, potrivit unui triumf militar, și este, fără îndoială, cea mai veche unitate literară din Biblia ebraică. Ca atare, este probabil că stă la baza relatării în proză, care o precedă în Ieșire .

Dumnezeu, închizând toate căile prin care israeliții ar fi putut scăpa, deschide acum o cale pentru puterea Sa minunată și, aducându-i pentru o clipă la disperare, a asigurat siguranța Bisericii Sale pentru o lungă perioadă de timp. Acest act final a ilustrat, așadar, în mod minunat harul lui Dumnezeu, astfel încât poporul, oricât de nerecunoscător și de nemulțumit ar fi fost, trebuia totuși să-L recunoască pe Dumnezeu ca izbăvitorul lor; în plus, consecința sa a fost că, nu numai că forțele Egiptului au fost zdrobite, dar întreaga națiune a fost distrusă sau, cel puțin, floarea ei stinsă, nu a mai adus alte necazuri asupra poporului până când acesta s-a stabilit în țara Canaanului .

În versetul 5 al capitolului 14 ni se relatează că „s-a dat de știre regelui Egiptului că poporul evreu a fugit”. Moise nu vrea să spună pur și simplu că regele a auzit atunci prima dată de fuga poporului, care fusese cu totul altceva decât secretă, ci că i s-au prezentat circumstanțele care l-au determinat să atace poporul. Atunci când aude că poporul a fugit în grabă, el crede că poate fi reținut de cel mai mic obstacol. Nici el nu este singurul care se lasă influențat de acest gând nebunesc, ci toți curtenii săi își învinovățesc propria inerție pentru că i-au lăsat pe oameni să plece. Ei se întreabă între ei: „Cum de am lăsat pe fiii lui Israel să se ducă și să nu ne mai robească nouă?” Sfântul Efrem Sirul comentează acest verset astfel: „După toate plăgile care s-au abătut asupra noastră, i-am lăsat pe evrei să plece, după ce ne-au jefuit comorile și îmbrăcămintea. Moartea ar fi preferabilă pentru noi decât să-i lăsăm pe evrei să batjocorească împărăția egiptenilor” .