Evoluția sistemului de protecție a copilului în România

În România, ultimele decenii ale regimului comunist au fost caracterizate prin tendințe contradictorii în domeniul protecției copilului. La nivel declarativ și în documentele Partidului Comunist Român, copilul se afla în centrul preocupărilor societății.

Pe de o parte, erau furnizate servicii universale gratuite de educație, sănătate, precum și un suport universalist pentru familiile cu copii. Pe de altă parte, însă, asistența socială a fost desființată, iar politica forțat pronatalistă a dus la creșterea spectaculoasă a numărului de copii nedoriți, a mortalității infantile, a mortalității materne, precum și a tendinței de instituționalizare a copiilor cu probleme de sănătate și a celor nedoriți.

Prin urmare, România a moștenit un sistem de protecție a copilului dezastruos de la regimul comunist. Între anii 1945 și 1989 statul a dezvoltat o rețea de instituții de mari dimensiuni, iar familiile sărace erau încurajate să-și lase copiii (în special pe cei cu dizabilități) în grija statului. Au fost subminate modelele tradiționale de ocrotire a copilului, precum plasarea unui copil cu dificultăți în grija unui membru al familiei extinse.

În contextul politicilor agresive pronataliste, combinate cu criza economică din anii ’80, rezultatul a fost unul dezastruos. În 1989, peste 100 000 de copii trăiau în astfel de instituții, în condiții foarte precare, înregistrându-se mai bine de 16,000 de decese în rândul copiilor din cauza unor boli tratabile sau din alte cauze10. După 1989, în primii ani de tranziție, transformările structurale majore de la nivelul politicilor, instituțiilor și practicilor au împiedicat o orientare centrată pe copil. În special copilul „a fost o temă de stres continuu în acest spațiu de așteptări și deziluzii” al primilor ani de tranziție postcomunistă (Zamfir, coord., 1997). După 1989, copiii din România au constituit o temă a atenției publice naționale și internaționale, copiii și tinerii fiind una dintre categoriile cele mai grav afectate de transformările asociate tranziției.

Dincolo de efectele sărăcirii drastice a populației, mai ales a familiilor cu copii, dereglementările din sistemele de educație și sănătate au afectat negativ copiii. Totuși, a început și o schimbare semnificativă la nivelul valorilor, normelor și standardelor juridice privitoare la copii. Spre exemplu, în acea perioadă, România a adoptat Convenția Organizației Națiunilor Unite (ONU) pentru Drepturile Copilului. La începutul anilor ’90, reforma întregului sistem de politici sociale a avut un caracter dezarticulat și confuz. O strategie coerentă de suport pentru copii nu a existat nici la nivel programatic și nici la nivel instituțional (Zamfir, coord. 1997). Responsabilitățile de protecție a copilului erau fragmentate între multe instituții, activitățile și programele nefiind coordonate între acestea. Accentul era pus pe serviciile universale de educație și sănătate și pe sprijin pentru copiii aflați în situații de risc extrem de grav precum copiii străzii, copiii părăsiți în instituții sau copiii cu dizabilități. În paralel, a scăzut semnificativ sprijinul financiar pentru familiile cu copii, iar dezvoltarea serviciilor de asistență socială de la nivel comunitar a fost complet ignorată, în ciuda declinul economic accentuat și a sărăciei în creștere. „Cele mai multe măsuri luate în legătură cu situația copiilor după 1990 au fost reacții de criză (soluții provizorii la probleme explozive) induse în cea mai mare măsură de atitudinea critică a mass−mediei internaționale și a presiunilor politice internaționale” (Zamfir, coord., 1997: 31). Cu toate acestea, cadrul legislativ privitor la protecția copilului a fost modificat și multe organizații internaționale (UNICEF, CE, CoE, guverne și organizații non-guvernamentale din țările dezvoltate) au oferit fonduri și asistență tehnică pentru a dezvolta servicii de protecție a copilului.

Astfel, în perioada 1990−1996 au apărut sute de ONG-uri românești având ca obiectiv suportul pentru copii. În ciuda eforturilor tuturor acestor actori, situația din 1997 era raportată a fi „mai degrabă confuză, cu rezultate inegale. Alături de îmbunătățiri spectaculoase stau eșecuri, paralizii greu de explicat, probleme grave ignorate, tendințe de regres. S-au acumulat experiențe și practici remarcabile, dar cu o capacitate surprinzător de scăzută de a se replica și difuza. La dificultățile impuse de economie, se adaugă confuzia generală a politicilor sociale din ultimii șapte ani, cu o prea mare dispersie a responsabilităților care se anulează reciproc, în timp ce alte zone ale problematicii copilului sunt complet neacoperite.” (Zamfir, coord., 1997: 7- 8).

În 1993, prin adoptarea HG nr. 103/1993 a fost înființat Comitetul Național pentru Protecția Copilului (CNPC), organism interministerial cu funcția de a coordona activitatea tuturor organismelor guvernamentale cu responsabilități în domeniul protecției copilului. Poziția sa în sistemul guvernamental nu i-a permis însă să realizeze funcțiile într-un mod satisfăcător. Totuși, în 1995, guvernul a adoptat Planul Național de Acțiune elaborat de CNPC, o declarație de principii, valori și direcții de acțiune în domeniul copilului, care însă au fost doar parțial și sporadic transpuse în politicile pentru copil și familie. Formarea propriu-zisă a sistemului de protecție a copilului a început în 1997, odată cu demararea procesului de descentralizare (Zamfir, coord., 1997; Correll et al., 2006; Stanciu, 2013; Gheorghe et al., 2011; Calistru și Manole, 2015).