Psihosociologie

I. FENOMENUL CONDUCERII

- Leadershipul sau conducerea – un fenomen indisociabil vieţii sociale din toate timpurile – reprezintă o faţetă aparte a relaţiilor interumane, a activităţilor grupurilor, o funcţie şi un mecanism ce reglează manifestările agenţilor sociali într-un context dat, cel mai adesea de ordin organizaţional şi instituţional.

- Fenomenul ca atare a fost, este şi va fi mereu studiat, chiar dacă nu întotdeauna este înţeles în profunzimea şi potrivit determinaţiilor sale intrinseci. Psihosociologia conducerii este un domeniu distinct al psihologiei sociale, iar leadershipul abordat într-o perspectivă psihologică (psiho-individuală, psiho-socială, psiho-organizaţio¬nală), evidenţiază resorturi intime ş, ale comportamentelor şi pârghii exterioare ale acţiunilor unor indivizi ce se detaşează de masa membrilor unor micro sau macrogrupuri prin caracteristici distincte, performante, prin modul în care înrâuresc acţiunile celorlalţi, orientându-le spre atingerea unor scopuri de interes comun.

- În ipostaza sa general umană conducerea a îmbrăcat de-a lungul istoriei mai multe forme şi accepţiuni recunoscute:

– ca practică, distingându-se prin dimensiunea sa empirică; conducătorul avea misiunea de a găsi răspunsuri concrete la probleme reale, în vederea satisfacerii unor nevoi sau cerinţe presante;

– ca artă, ulterior vizând conformarea în raport cu anumite reguli definind cele mai bune modalităţi de a atinge scopurile fixate; competenţa, abilităţile, calităţile diferenţiază liderii de ceilalţi indivizi, acestea reprezentând factori determinanţi ai succeselor, sau în absenţa lor, ai insucceselor în plan social;

– ca ştiinţă, pe măsura trecerii dintr-un registru empiric, într-altul normativ, al coordonării activităţilor umane direcţionate spre obiective ce reclamă eforturi conjugate ale unor indivizi eterogeni, cu interese adesea divergente; presupune reflecţia teoretică, recursul la metode standardizate de cercetare, depistarea de legităţi şi regularităţi, în vederea stabilirii unor modele, stiluri şi algoritmi de acţiune eficientă.

Primele studii consacrate conducerii s-au centrat asupra virtuţilor şi calităţilor (percepute de o manieră întrucâtva „mitică”) învederate de conducători, de lideri (vezi studiile lui L.M. Terman – 1904). În perioada următoare, până spre sfârşitul deceniului 3 al secolului trecut au fost efectuate cercetări în medii industriale, în grupuri şcolare, în administraţie, în armată dar caracterul lor fragmentar şi disparat nu a condus la progrese spectaculoase în plan teoretic şi metodologic. În deceniile următoare, în perioada celui de al doilea război mondial şi după 1945, cercetările în domeniul psihologiei conducerii şi managementului conducerii au înregistrat un trend ascendent.

Cercetătorii americani deţin supremaţia în această privinţă.

Studiile lor impun o terminologie specifică – leader, leadership, headship, primul desemnând persoana conducătorului, ceilalţi însăşi activitatea de conducere.

Iniţial, atenţia s-a focalizat pe caracteristicile personale ale conducătorilor. Apoi, accentul a căzut pe funcţiile şi acţiunile specifice desemnate prin termenul de leadership, pentru ca, mai recent, preponderent să devină interesul pe dinamica conducerii grupurilor.

II. PERSPECTIVA PSIHOSOCIALĂ ASUPRA CONDUCERII

- Din punct de vedere psihosocial conducerea se subsumează fenomenului de influenţă socială, respectiv unor realităţi date de modificările comportamentale sub presiunea unor factori individuali sau sociali.

- Câteva definiţii:

– „Când scopul unui membru (al grupului) A este de a-l schimba pe B, eforturile făcute de A înseamnă o încercare de a exercita funcţia de conducere; B poate într-adevăr să-şi schimbe comportamentul ca rezultat al încercărilor făcute de A, aceasta va fi funcţia de conducere pozitivă. Schimbarea lui B poate aduce lui A satisfacţia , aceasta este funcţia de conducere eficientă” (B.M. Bass).