Sociologia Modei - Vestimentația ca Forma de Exprimare

1. Vestimentaţia – formă de comunicare

Omul, ca fiinţă socială este predispus la comunicare, modalităţile prin care aceasta se poate concretiza, fiind de o mare varietate, îmbrăcând o multitudine de forme. Începând cu cea verbală, nonverbală sau paraverbală, individul, la nivelul subconştientului, comunică prin simboluri. Ideea de comunicare prin vestimentaţie, la nivel estetic, a fost preluata de gânditorii contemporani: Lurie (1981), Barnard ( 1996) , Wilson (1985) şi folosită pentru a explica scopul şi rolul modei în societatea contemporană. Vestimentaţia şi podoabele sunt folosite în scopuri instrumentale, de protecţie, dar mai presus de aparenţe, acestea creionează adevărata expresivitate culturală a unei comunităţi

Gânditoarea Alison Lurie (1981), reliefa asemănările dintre moda şi limbă, printr-o anaglogie: moda are asemenea unei limbi vorbite două componente fundamentale: vocabularul şi gramatica, vestimentaţia fiind partea teoretică ce urmeaza a fi pusă în practică prin ţinută, poziţia copului, gesturi. Barthess este cel care descoperă adevărata problemă în tratarea modei ca fenomen social, accentuând faptul că este mult mai facil să studiezi un fragment de text sau o situaţie teoretica, decât de a urmari mecanismul complex, cotidian, de o mare diversitate, etalat de indivizi într-o societate , prin vestimentatie.

Pentru a putea înţelege cu adevarat rolul pe care moda îl ocupă într-o societate, trebuie să revenim la originile sale şi să stabilim locul pe care aceasta îl ocupă în societatea modernă. Oamenii din diferite timpuri au folosit moda ca formă de manifestare, de apartenenţa la un anumit grup sau clasă socială, bogăţia, sexul, ocupaţia, gândurile şi năzuinţele.

Încă din Evul Mediu vestimentaţia contura clasa socială: ţaranii purtau haine confectionate din pânză groasă, lână şi piele, în timp ce hainele nobililor erau realizate din materiale scumpe, vaporoase: mătase, stofă subţire, ghete din piele întoarsă sau cizme înalte

Odata cu perioada interbelică, moda a devenit forma de manifestare în masă. Termenul de “moda” s-a transformat în “fashion”, adoptat de mai toate popoarele ale lumii, s-au diversificat articolele vestimentare, făcând posibilă ulterioara expansiune a industriei. Un exemplu de designer revoluţionar al perioadei interbelice, îl constituie Gabrielle Coco Chanel care a inovat lumea modei, înlocuind corsetul şi rochiile sufocante ale femeii cu mult rafinament, prin crearea, deja banalilor, pantaloni pentu femei. Efectul în plan social a fost de a aduce cele doua sexe pe picior de egalitate, un prim pas spre eliberarea femeii de sub învechitele concepţii masculine.

Astfel moda a devenit un limbaj universal, o formă de libertate a cuvântului, de individualitate.

2. Scurt istoric al vestimentaţiei românilor începând cu secolul al XIV-lea

Ţăranii îşi confecţionau singuri hainele, producând în gospodărie materia primă (lână, inul, cânepa) şi ţesăturile respective. Femeile torceau, ţeseau şi împleteau toată iarna lucruri în casă. În sate erau mesteşugari care produceau cojoace, căciuli, opinci, pieptare, serpare (brâuri din piele). Spre munte erau sate specializate în producerea de postavuri (ţesături) groase de lână, îmbunătăţite prin baterea în piue. În secolul al XIV-lea este creatată roata de tors şi cea de depânat, iniţial în Transilvania, bazate pe principiul bielei-manivelei şi a curelei de transmisie.

La argăsitul pieilor se folosea cenuşa, conservarea lor iniţiala făcându-se cu sare. Îmbrăcămintea de toate zilele era sărăcăcioasă, destul de sumara. Cea de sărbătoare (de regulă hainele cu care s-a pornit în viaţa la căsătorie) era mai curată, mai frumos lucrată, completă (de la opincă până la căciulă) şi stâns legată de tradiţie prin înfăţişare. Spălarea se realiza foarte rar cu săpun (scump şi rar, deci greu de obţinut), folosindu-se lesia (apa rezultată prin fierberea cenuşii de lemne).

Vestimentaţia celor bogaţi era cu totul altfel; despre aceasta avem cele mai multe ştiri. Contactul cu alte civilizaţii (orientală, apuseană, italiană, germană, poloneza, apoi rusească) s-a manifestat cu prisosinţă în vestimentaţia domnitorilor şi marilor boieri.

Veşmintele sunt o lunga perioadă de timp aidoma cu cele de la Bizanţ, unele accesorii sunt occidentale; în secolul marii lupte antiotomane suferă unele influenţe poloneze, iar după 1541, pe cele orientale.

Costumul boieresc etalează o gamă largă de forme, de la pălăriile-mitre brodate cu fir de aur, sube de postav de diverse culori, pantaloni strânşi pe picior şi cizmuliţe groase la bărbaţi, la pălăriile cu boruri lungi, cercei lungi şi foarte bogate sube de postav aurit şi rochii împodobite cu pietre preţioase, la femei.

Materialele scumpe aduse atât din Occident, cât şi din Orient, dau splendoare acestor articole vestimentare: postavul flamand, velurul de Ipria, alături de serasan (o mătase orientală ţesută cu aur), taftaua, atlasul şi catifeaua, toate "mărfuri tătăreşti", "aduse de pe mare". Dacă spre sfârşitul secolului al XVII-lea romanii erau înca cu doua feţe-una apuseană, alta bizantino-orientală, ţn secolul următor orientalizarea vestimentaţiei boiereşti se desăvârşeşte.

Din punct de vedere al vestimentaţiei, viaţa în târgurile româneşti era extrem de diversificată: de la costumul popular românesc, la costumul "nemţesc" al târgoveţilor braşoveni şi sibieni, de la cizmă, rubască şi căciulă rusescă şi poloneză, la turbanul şi şalvarii turceşti.

3. Teorii ale modei vestimentare

Nota comună a reflecţiilor asupra modei din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea o constituie idea potrivit căreia, formele expresive ale vestimentaţiei indivizilor se datorează dorinţei de “distincţie social.”

Printre gânditorii ce promovează această idee se regăsesc Thorsein B. Veblen ( 1889) şi George Simmel (1904) sub aspectul de “ fluxul vertical al propagării modei “ Teoria trickle-down, potrivit căreia moda se propagă pe verticală, de sus in jos, iar traseul pe care aceasta il parcurge, descrie structura societăţii în care se manifestă. Aşadar moda nu este o resursă a clasei dominante care conservă statutul social superior, ci “aceasta este mai degraba un consens stabilit în interacţiunile sociale “( H Blumer , 1969). Georg Simmel semnala că adoptarea modei de către individ reflectă particularitatea normei pe care aceasta o generează. „Femeile, bărbaţii, indivizii nehotărâţi, demodaţii, sclavii modei” se conformează diferenţiat normei care reglementează moda, dar cu aceleaşi finalităţi: de accentuare concomitentă a instinctului de individualizare, dar şi de acceptare socială.

Aşadar, moda obiectivează, în acelaşi timp, indiferent de direcţia orizontală sau verticală a propagării acesteia, curentele contrare ale vieţii: individualizare versus conformare.

“Modernitatea este o semnificatie pe care indivizii o ataseaza simbolurilor vestimentare, fiind opţiunea grupului de referinţă “ (D. Hebdige , 1979)