Despre putere. Istoria naturală a creșterii sale

1. (introducere) Prezentarea Minotaurului

Pornește de la observația că al doilea război mondial e primul conflict care reușește o mobilizare atât de largă, chiar totală, a resurselor și a populației și se întreabă cum s-a ajuns în acest punct și cum de nu s-a produs și în trecut un asemenea grad de participare la un război. El găsește răspunsul în resursele de putere ale guvernărilor moderne. Susține că extinderea participării populației la război s-a produs în timp, fiind un rezultat al extinderii Puterii.

Urmărește cronologic etapele extinderii Puterii (constituirea administrației și constituirea puterii legislative), care au dus la extinderea participării oamenilor la război: apariția impozitării permanente, creșterea impozitelor, apariția obligației militare.

Susține că odată cu căderea Monarhiei, puterea nu a încetat să crească, ci dimpotrivă. Într-o democrație, ea nu este o expresie a voinței poporului, deși această idee a generat o cultură a supunerii care a pregătit terenul pentru Hitler. În timpul monarhiei, existau reacții violente la abuzurile regelui (la creșterea puterii acestuia). Odată cu inventarea ideii de națiune/ suveranitate a poporului, nu mai reacționăm. Puterea e acum impersonală și lipsită de pasiune, dar este, în realitate deținută tot de un grup care comandă restului societății. Lipsa de reacție se datorează și faptului că nimeni nu vrea să distrugă puterea, atâta timp cât ar putea acces la ea și a o folosi: autorul vorbește, în acest sens, de o complicitate în favoarea extinderii puterii. În democrație, puterea doar pare slabă, dar puterea nu poate fi slabă; este doar o iluzie a oamenilor că puterea le aparține.

Metafizica puterii

Cap.1 despre supunerea civilă

Autorul se întreabă care este natura, esența puterii. Puterea se sprijină pe supunere. De aceea, pentru a afla care e natura puterii, trebuie să aflăm care e cauza supunerii.

Puterea e cu atât mai extinsă, cu cât poate dirija mai complet acțiunile membrilor societății și utiliza mai pe deplin resursele sale. În acest sens, extinderea e măsurabilă. Autorul ne sugerează să privim istoria ca pe o istorie a extinderii puterii, adică a variației acestui quantum de putere. Ceea ce urmărește el este evoluția raportului dintre putere și societate care a produs această extindere.

Autorul ne îndeamnă să ne întrebăm de ce ne supunem, care sunt sursele supunerii. El observă caracterul istoric al supunerii: nu logica, ci istoria explică creșterea puterii. Puterea își are sursele în factori iraționali. În primul rând, ne supunem din obișnuință. E vorba de o obișnuință “a speciei”, întărită de istoria succesiunii regimurilor. Dar obișnuința, deși explică continuitatea puterii, nu-I explică extinderea. Aici intervin și alți factori: este vorba despre credințele forjate de-a lungul timpului de teoriile despre putere(care, observă autorul, apar în epoci în care puterea tinde să crească, fie pentru a susține, fie pentru a se opune acestei creșteri).