Globalizarea și Nouă Ordine Mondială

Nouă Ordine Mondială. Contextul apariţiei conceptului

Mulţi dintre teoreticieni au încercat să definească Noua Ordine Mondială instituită drept o consecinţă a mutaţiilor geopolitice la începutul anilor ’90 sec. XX prin prisma mai multor concepte si paradigme:

- globalizare (termen utilizat cu preponderenţă în lumea anglo-saxonă);

- mondializare (termen utilizat în tradiţia geopolitică franceză);

- paradigma armoniei euforice (înaintată de F. Fucuyama cu teza „sfârşitul istoriei”);

- paradigma civilizaţională ( înaintată de S. Huntington);

- paradigma haosului (apărată de Zb. Brzezinski).

Totalitatea acestor concepte şi paradigme explică forma logică a celor mai înalte trepte de abstracţie.

Noţiunea de concept defineşte ideea generală care reflectă just realitatea, este un ansamblu de opinii şi idei.

În raport cu primul, termenul de paradigmă se prezintă de o mare importanţă şi relevanţă în ştiinţa relaţiilor internaţionale. O paradigmă este un cadru teoretic, un set de ipoteze sau un model care serveşte ca principiu organizatoric şi îndrumar al cercetării.

Kuhn susţine că o anumită perioadă ştiinţifică este caracterizată printr-o paradigmă dominantă. În relaţiile internaţionale contemporane nu există o singură paradigmă dominantă. O dată cu încheierea războiului rece, fiind el însuşi o paradigmă a hegemoniei, analiştii politici, geopoliticieni, prin prisma paradigmelor aflate în competiţie, încearcă de a defini acel cadru teoretic general acceptat în ştiinţa relaţiilor internaţionale.

În continuare, evenimentele de la 11 septembrie 2001 au înaintat spre analiză un nou concept şi anume cel de terorism global.

Prin terorism se înţelege o activitate politică violentă a indivizilor sau a minorităţilor. Ansamblu acestor acte de violenţă (individuale sau colective), pot fi diverse, prin modalităţile reale (asasinatul, luarea de ostatici, punerea de explozibil, sabotajul etc.) precum şi în scopurile sale – independenţa unui teritoriu, răsturnarea unui regim politic, contestarea anumitor aspecte ale politicii unui stat. Putem afirma cu certitudine că terorismul va persista ca fenomen internaţional, iar în mileniul trei va cunoaşte o nuanţare cantitativă şi calitativă. Fenomenul în cauză, într-un fel sau altul, vine ca un argument în favoarea paradigmei expusă de S. Huntington – „ciocnirea civilizaţiilor”.

O mare parte a savanţilor, analiştilor şi experţilor care contribuie atât la elaborarea politicii externe, cît şi la planificarea programelor regionale şi a celor globale, sunt de comun acord că principala tendinţă care va determina dezvoltarea comunităţii în perspectiva apropiată, va fi globalizarea. Privită ca un proces cu dublă rezonanţă, pe de o parte, acoperind ceea ce teoreticienii denumesc fenomen de „micşorare a lumii” – un proces obiectiv de reducere a distanţelor, de creştere „a densităţii sociale” şi „densităţii relaţionale” a globului, de mondializare progresivă a proceselor culturale, economice, politice – pe de altă parte, cumulând şi percepţia relativă a individului la fenomenul, actorul căreia este. Către începutul secolului XXI, politicienii şi diplomaţii pun accentul în cadrul relaţiilor internaţionale, pe tendinţele de globalizare a politicii şi economiei mondiale, în detrimentul fenomenului interdependenţei. Consecinţele esenţiale ale globalizării sunt doar de suportat: reducerea importanţei rolului statului-naţiune în procesul de reglementare a diverselor aspecte din viaţa politică şi social-economică; sporirea situaţiilor de conflict şi de violenţă.

În literatura de specialitate, în deosebi în cea franceză, fenomenul globalizării mai este întâlnit şi sub denumirea de mondializare. Astfel, dacă în viziunea unora (Ignacio Ramonet), mondializarea este un proces aflat în curs de desfăşurare, cu impact la nivel global, alţii sunt tentaţi să ofere un caracter redus conţinutului minimalizat la cel al unei ideologii, care legitimează supremaţia Occidentului şi consacră occidentalizarea sau americanizarea lumii.

Alţi cercetători, cum ar fi F. Fukuyama, sunt de părerea că astăzi suntem martorii „sfârşitului istoriei”. Prin paradigma respectivă autorul confirmă intrarea omenirii într-o „epocă de aur” a dezvoltării economice neîntrerupte şi a democraţiei politice. Această etapă vine să instituie o Nouă Ordine Mondială, şi în acelaşi timp cu precădere cea a unei Noi Ordini Mondiale unipolare, ilustrată de supremaţia militară şi economică a SUA, de o „Pax americana”.

Istoria însă, nu a luat sfârşit, ea a revenit, triumfă în conflicte etnice, şi de identitate, care au modificat profund logica echilibrului mondial.

În aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat şi studiul lui S. Huntington, autorul unei teorii geopolitice de mare răsunet, care vorbeşte despre „ciocnirea civilizaţiilor(clivajul civilizaţiilor)”, urmată şi de un „război între civilizaţii.”

Paradigmele expuse de S. Huntington se referă la caracterizarea sistemului internaţional în perioada post-bipolară. În optica acestuia, lumea a intrat într-o nouă fază a istoriei. Vechile rivalităţi şi conflicte revin pe scenă, asistăm la declinul statului-naţiune, ce vine dinspre fenomenul globalizării. Conform concepţiei lui S. Huntington principalele conflicte ale politicii globale se vor petrece între civilizaţii diferite. În acest context remarcăm câteva idei geopolitice:

- creşterea interdependenţei dintre civilizaţii a fost de la 1500 până acum un fenomen unidirecţional, dinspre Occident spre civilizaţiile şi societăţile non-occidentale;

- azi, însă, lumea a devenit multipolară sub raport geostrategic, iar această pluritate se sprijină pe forţe culturale şi identitare consolidate; aceste centre multiple care intervin în raporturile geopolitice sunt tocmai civilizaţiile de azi;

De asemenea, o altă teză cu referinţă la Noua Ordine Mondială este cea a paradigmei haosului susţinută de Zb. Brzezinski, conform căreia statele naţionale sunt supuse unor încercări de dezintegrare ca urmare a acţiunii comunităţilor etnice diferenţiate înăuntrul său, fenomen specific perioadei post-bipolare. Dacă titlul „marele eşichier” dezvăluie logica teoriei jocului de sumă nulă ne-aplicabilă decît în cazurile când există „învinşi” şi „învingători”, subtitlul rezumă tema preocupărilor sale – „Proeminenţa americană şi imperativele sale geostrategice”. Teza exprimă o claritate deplină – „Supremaţia globală americană este întărită în baza unui sistem de alianţe şi coaliţii, obiectivele strategice fiind de natură să modeleze comunitatea în conformitate cu tendinţele SUA pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii”.

Aşadar, dacă am concluziona cele expuse anterior, devine relevant faptul că oricare ar fi termenul - globalizare, mondializare, interdependenţă, este cert că lumea se schimbă, mai mult, lumea de ieri se schimbă pentru a deveni lumea de mâine.