Hobbes, Locke și Rousseau

În centrul teoriei contractului social stă concepţia conform căreia guvernământul legitim este produsul artificial al acordului voluntar al unor agenţi morali liberi. Altfel spus, nu există o autoritate politică „naturală”, aşa cum există drepturi naturale.

Deşi există anticipări ale teoriei contractualiste în gândirea antică şi în cea medievală, perioada de glorie a acesteia este cuprinsă între 1651 şi 1800, începând cu Leviathan-ul lui Thomas Hobbes şi sfârşind cu Elemente metafizice ale justiţiei a lui Immanuel Kant.

Thomas Hobbes (1588 – 1679)

Cele mai importante lucrări: Elements of Law, Natural and Politic (1640), De Cive (1642), Leviathan (1651), De Corpore (1655) şi Behemoth (1668).

Starea de natură se caracterizează prin domnia egalităţii: toţi oamenii sunt egali, deoarece fiecare, chiar şi cel mai slab, are întotdeauna forţă ca să-l ucidă pe cel mai puternic (dacă este nevoie, recurge la un şiretlic sau se aliază cu alţii). Dar egalitatea oamenilor în starea de natură constă, de asemenea, în faptul că toţi posedă prudenţa şi înţelepciunea practică născute din experienţă. Egalitate în iscusinţă şi în aptitudini, dar şi în speranţa de a-şi atinge scopurile. De aici decurg trei cauze ale ostilităţii dintre oameni în starea de natură: rivalitatea, neîncrederea, vanitatea; trei tipuri de agresiune legate de căutarea profitului, a securităţii sau a renumelui.

Rivalitate, deoarece oamenii care îşi doresc acelaşi lucru vor deveni duşmani. Într-adevăr, dacă agresorul nu se teme de nimic altceva decât de forţa altor oameni, dacă un om plantează, seamănă, construieşte sau are un teren bun, este foarte probabil că ceilalţi se vor strădui, unindu-şi forţele, să-l jefuiască atât de roadele muncii lui, cât şi de viaţă sau libertate. Iar acest agresor va fi, la rândul lui, posibila victimă a unei agresiuni.

Din aceasta decurge o neîncredere generalizată, deoarece prudenţa impune oamenilor să anticipeze şi să acţioneze astfel încât, cu ajutorul forţei, să pună stăpânire pe suficient de mulţi oameni, încât să nu mai aibă de ce să se teamă de vreo putere ostilă. Totuşi, acţionând astfel, nu vor găsi un punct de echilibru, deoarece există oameni pe care dorinţa de a se folosi de puterea pe care au căpătat-o îi va duce mai departe decât le-o cere propria lor securitate, ceea ce îi va face pe ceilalţi să-şi mărească forţa pentru a se apăra.

Mândrie pentru că în „companie” sau în „societate”, fiecare se aşteaptă să fie stimat de către ceilalţi, tot atât pe cât se stimează el însuşi şi doreşte să obţină recunoaşterea valorii pe care el crede că o are, iar aceasta merge până la a face rău celorlalţi ca să-şi atingă scopul.

Iată de ce, atât timp cât oamenii nu sunt supuşi unei puteri comune, ei au drepturi naturale, dar acestea intră în contradicţie unele cu altele, ceea ce le face să devină total ineficiente: fiecare poate să-şi însuşească tot ce îşi doreşte, dar nici o proprietate nu este garantată. Astfel, dacă nici o instituţie nu îi ţine pe oameni la respect, ei ajung într-o stare de război al tuturor împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes), fapt care nu permite apariţia tehnicii, a artelor, a ştiinţei, iar condiţia oamenilor este astfel comparabilă cu cea a sălbaticilor din America.

Societatea civilă, commonwealth-ului, republica, statul – termeni folosiţi de Hobbes în opoziţie cu starea de natură - ia naştere ca urmare a încheierii unui contract: oamenii, toţi şi fiecare, renunţă în favoarea unui suveran (prinţ sau adunare) la dreptul pe care îl au asupra oricărui lucru. Mulţumindu-se cu atâta libertate câtă le trebuie, oamenii renunţă la drepturile lor care ar dăuna păcii reciproce, iar viaţa socială se pacifică, politizându-se. O dată instituită suveranitatea (!”suveran” nu are sensul de „monarh”, ci de deţinător al puterii supreme!), aceasta creează o comunitate politică: ea primeşte de la oameni, prin clauze reciproce, dreptul de a folosi forţa şi resursele tuturor, în vederea instaurării păcii şi a apărării comune. „Subiectul” politic este deci un om care scapă, printr-un calcul raţional şi rezonabil, de cvasi-animalitate, pentru a accede la o viaţă cu totul umană.

Astfel, spre deosebire de Aristotel, Hobbes nu crede că omul este un animal politic, considerând că politica transformă un animal în om. Hobbes plasează Răul în natură (socialul nonpolitic) şi Binele în instituţie (societatea politică sau civilă).

Trebuie subliniat că respectivul contract se stabileşte numai între viitori supuşi, nu şi între viitori supuşi şi suveran; suveranul instituit prin contract nu este parte a contractului. Stabilirea unei convenţii se întemeiază pe existenţa unei speranţe rezonabile potrivit căreia cealaltă parte va respecta termenii convenţiei în cauză: nu pot avea într-un mod rezonabil această speranţă – luând în calcul pasiunile şi situaţia originară a omului – decât dacă o putere infinit superioară propriei mele puteri, cât şi a celuilalt, este în măsură să garanteze contractul. Este, aşadar, necesar ca nici eu, nici celălalt să nu putem revendica nimic împotriva Suveranului, ceea ce s-ar întâmpla dacă acesta ar fi parte a convenţiei. Cu alte cuvinte, cel care reprezintă garanţia şi nervul convenţiei nu poate fi parte a acestei convenţii.

Aşadar, dacă unui individ îi sunt atribuite drepturi şi puteri ce îl aşează infinit deasupra celor care, înaintea contractului, îi erau egali, nu mai există între el şi aceştia din urmă nici un motiv al ostilităţii, cel puţin a ostilităţii înnăscute din întâlnirea reciprocă a indivizilor egali. Această inegalitate esenţială este cea care defineşte figura Suveranului.

Hobbes foloseşte cuvântul „civil” şi pentru a-l opune lui „sălbatic”: societatea civilă este locul civilizaţiei, al dezvoltării artelor, al tehnicilor, al plăcerii de a trăi. Apariţia, prin contract, a suveranului absolut nu aduce cu sine numai pacea, ci şi condiţiile unei vieţi pe care o putem califica drept burgheză. Războiul, o dată oamenii scoşi deliberat din starea de natură, este doar un război între naţiuni. În societatea civilă, viaţa este un bun superior, inalienabil.

John Locke (1632 – 1704)

Cele mai importante lucrări: Eseu asupra intelectului omenesc (1689), Două tratate despre guvernământ (1689), Scrisoare despre toleranţă (1689), Eseu asupra intelectului omenesc (1690), Câteva gânduri despre educaţie (1693).

John Locke este personalitatea tutelară a liberalismului modern; nu în sensul de ideolog al unui curent politic doctrinar (liberalismul „de partid”), ci al spiritului politic liberal modern, care animă mai multe platforme doctrinare sensibil diferite, situate fie în zona de centru-dreapta, fie în cea de centru-stânga a spectrului politic. John Locke este recunoscut, în general, ca întemeietor al constituţionalismului modern, al teoriei politice (dominante astăzi) privind democraţia reprezentativă, precum şi al filosofiei drepturilor şi libertăţilor civice.

Al doilea tratat despre guvernământ a fost cea mai influentă operă a lui John Locke. Punctul său de plecare este teza că oamenii sunt egali de la natură şi deci nimic nu poate plasa pe cineva sub autoritatea cuiva altfel decât cu consimţământul său.

John Locke subliniază deosebirea dintre autoritatea politică de alte tipuri de dominaţie: stăpân/slugă; soţ/soţie; părinte/copil; cuceritor drept/agresor înfrânt. El subliniază că fiecare dintre aceste raporturi este limitat la câte o funcţie particulară sau la anumite împrejurări particulare şi că utilizarea lor ca analogii în sfera politicului nu poate genera decât confuzie şi asuprire.

Starea naturală este prezentată de John Locke ca fiind una de deplină libertate şi egalitate politică şi juridică între oameni, în care aceştia stăpânesc în comun tot ceea ce Dumnezeu le-a dăruit şi nu au nici un superior pământesc legitim. Legea naturală coincide cu cerinţele Raţiunii şi este scrisă în minţile sau inimile oamenilor. Ea interzice (în virtutea egalităţii recunoscute) vătămarea unui om de către altul şi dă fiecăruia dreptul de a pedepsi pe cei vinovaţi de încălcarea ei, în virtutea dreptului la autoconservare şi la conservarea umanităţii, legea fiind însoţită de o putere executivă.