Marea Britanie în perioada interbelică

în urma participării la primul război mondial Marea Britanie a suferit importante pierderi, pe multiple planuri. Astfel, la cei 750.000 de morţi şi circa 1,5 milioane de răniţi se vor adăuga dezorganizarea în plan economic, acute probleme sociale, dar şi tensionarea stărilor de lucruri din Irlanda, India, Egipt şi Palestina.

Pe plan politic intern, la sfarsitul razboiului a avut loc o regrupare a fortelor, manifestata prin scaderea importantei partidului liberal si cresterea rolului conservatorilor pe scena vietii publice. In acelasi timp, numerosi intelectuali si mici burghezi au ingrosat randurile partidului laburist, care va deveni astfel principala formatiune politica de opozitie.

Insa alegerile parlamentare din 14 decembrie 1918, „alegerile kaki", cum au rămas în memoria colectivă datorită impactului pe care războiul l-a avut asupra lor se incheie cu victoria coalitiei conservatorilor si a aripii partidului liberal condusa de David Lloyd George. Cu toate acestea, din 10 ianuarie 1918 pana la 19 octombrie 1922 Marea Britanie va fi guvernata de un cabinet de coalitie, condus de Lloyd George, in care au fost cuprinsi, pe langa liberali si conservatori, si cativa lideri ai partidului laburist. Curand, guvernul va fi confruntat in interior cu puternice miscari sociale (greve si demonstratii de masa in Scotia, grevele muncitorilor textilisti) si cu probleme dificile in cadrul imperiului, ca urmare a declansarii unor miscari de eliberare nationala in Irlanda, India, Egipt, Palestina, Afganistan.

Criza din 1921 a inrautatit si mai mult situatia materiala a muncitorilor, ingrosand considerabil si numarul somerilor, de la 1.000.000 in ianuarie la peste 2,5 milioane in luna iulie. Dupa depresiunea care a urmat crizei din 1921 si care a durat aproape 2 ani, Marea Britanie inregistreaza apoi o perioada de redresare economica, insa destul de lenta, astfel incat abia in 1929 volumul productiei industriale si al comertului intern va depasi nivelul din 1913. Dar din cauza unor esecuri in chestiuni importante de politica externa, Lloyd George va fi aspru criticat de catre conservatori, care s-au retras din coalitia parlamentara. Lipsit de sprijinul lor, el este nevoit sa-si dea demisia la 14 octombrie 1922.

Succesorul sau, liderul conservator Bonar Andrew Law, a organizat alegeri generale la 15 noiembrie 1922, asigurandu-si o majoritate absoluta in parlament: 344 mandate pentru conservatori, fata de cele 138 laburiste si 117 ale liberalilor. In mai 1923, fiind destul de bolnav, Bonar Law a fost inlocuit la sefia guvernului de un alt lider conservator, Stanley Baldwin. Pe plan intern, o atentie speciala a fost acordata politicii vamale, intrucat Baldwin vedea doar in protectionism singurul remediu al somajului. Primii care au manifestat o ostilitate fata de aceasta politica au fost liberalii, partizani convinsi ai liberului schimb, ba chiar si unii membri ai propriului sau cabinet ministerial.

In fata unei opozitii crescande, guvernul conservator n-a mai avut decat alternativa alegerilor anticipate, fixate pe ziua de 6 decembrie 1923. Desi in urma acestora conservatorii au ramas pe mai departe grupul cel mai numeros in parlament, ei au pierdut totusi aproape 100 de locuri in favoarea laburistilor si liberalilor. Intrucat si acum mai persistau disputele politice dintre conservatori si liberali cu privire la chestiunea protectionismului vamal, impiedecandu-se astfel formarea unui cabinet de coalitie, in final aceasta sarcina va reveni partidului laburist, care – sub conducerea lui Ramsey MacDonald – va infaptui intre 24 ianuarie-4 noiembrie 1924 prima guvernare laburista.

Temerile burgheziei fata de aceasta guvernare nu s-au justificat, caci nu au avut loc nici nationalizari si nici nu s-a introdus controlul muncitoresc in intreprinderi. Au fost insa luate unele masuri in favoarea maselor largi ale populatiei: marirea investitiilor statului in construirea de locuinte muncitoresti, sporirea alocatiilor pentru someri si a ajutoarelor sociale pentru invalizi si batrani. Dar nici laburistii n-au putut lichida somajul, spre nemultumirea celor peste 1.000.000 de someri recenzati in Marea Britanie la inceputul anului 1924.

Premierul Ramsay MacDonald era liderul unui cabinet în care portofoliul de interne era deţinut de Arthur Henderson, fost oţelar. La 8 august, guvernul MacDonald va semna un tratat comercial cu Rusia Sovietică pe baza principiului naţiunii celei mai favorizate. Documentul va fi puternic criticat de conservatori şi liberali, mai ales că Marea Britanie era prima putere capitalistă importantă care recunoştea regimul sovietic.

Pe acest fundal, campania electorală va fi puternic influenţată de scrisoarea lui Zinoviev din 25 octombrie 1924, în care liderul sovietic dădea instrucţiuni în numele Internaţionalei III Comuniste pentru desfăşurarea revoluţiei în Anglia. Documentul a produs o vie emoţie, astfel că alegerile din 29 octombrie au fost câştigate în mod categoric de conservatori. Stanley Baldwin

formeaza la 7 noiembrie 1924 un cabinet conservator (pana in 4 iunie 1929), in care patronatul britanic si-a pus mari sperante, atat in privinta cresterii economice (masuri protectioniste, etalonul aur), cat si de limitare a revendicarilor muncitoresti, iar la 21 noiembrie Baldwin a denunţat, tratatul cu Rusia Sovietică semnat de MacDonald.