Noul mediu de securitate - determinări geopolitice și geostrategice

a) Noua politică de securitate naţională/internaţională în spaţiul Euro-Atlantic în anii’90 sec. XX.

Evoluţia situaţiei internaţionale în ultimul deceniu a cunoscut mutaţii esnţiale cu consecinţe profunde atât la nivel european cât şi la nivel mondial.

Sfârşitul războiului rece şi al tensiunilor est-vest nu au condus automat la sporirea securităţii naţiunilor, ci au permis manifestarea unor conflicte latente în condiţiile în care, aspiraţii mult timp reprimate şi.au găsit o exprimare energică în lume şi în special în Europa.

Lumea şi relaţiile internaţionale sunt infinit mai complexe decât înainte. Este un paradox că astăzi, când perioada războiului rece s-a încheiat şi continentul european are o şansă reală să se integreze pe baza valorilor democraţiei şi economiei de piaţă, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea a început să fie din nou o chestiune foarte controversată, poate chiar mai mult ca înainte. Aceasta este însă adevărul şi trebuie să-l acceptăm ca atare.

Cum se poate explica o asemenea situaţie?

1. Principalul motiv al acestei realităţi paradoxale este asocierea imposibil de evitat dintre tranziţie şi insecuritate, dintre tranziţia de la lumea monopolară la cea multipolară.

2. Realitatea demonstrează că şi astăzi, în Europa se poate vorbi de trei „Europe”. Europa Occidentală – caracterizată prin gradul cel mai înalt de stabilitate şi securitate, Europa Centrală – unde cele două aspecte au valori medii şi Europa de Est – unde acestea se află la limita inferioară.

În această tranziţie factorii care generează insecuritatea şi instabilitatea sunt aproape unanim acceptaţi de către specialişti: extremismul, conflictele sociale, etnice sau religioase, corupţia, crima organizată, şomajul, sărăcia, inflaţia, lupta pentru resurse de bază (petrol, gaze naturale, apă etc.), folosirea tradiţională a forţei, înarmarea şi înprimul rând nucleară, terorismul (care poate fi şi nuclear), instabilitatea politică, precum şi alţi factori care de educaţie, de mediu (care conduc la catastrofe ecologice).

Ce ar trebui întreprins în aceste condiţii?

În primul rând, o nouă cercetare şi implicit o redefinire a conceptului de securitate în general şi securitate naţională în special pentru ca, pe această bază să se poată stabili stategia adecvată.

Conceptul de securitate şi elementele sale componente au suferit, în mod firesc, de-a lungul timpului, modificări esenţiale, ca, de altfel şi atitudinea statelor făţă de modalităţile de transpunere a acestuia în viaţă.

În general, în literatura de specialitate, securitatea naţională a fost definită ca o stare, o situaţie în care in stat, în urma adoptării unor măsuri specifice, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi interesele sale fundamentale nu sunt în primejdie. Dar, securitatea naţională ar putea fi definită şi ca un proces pe care îl parcurge şi îl gestionează un stat pentru a atinge acea stare definită anterior.

Dacă în perioada bipolarismului securitatea naţională s-a realizat mai ales prin dimensiunea sa militară, în prezent, dinamica relaţiilor internaţionale impune un proces de regândire a conceptelor referitoare la securitatea naţională şi a demersurilor practice de realizare a acestora, necesitate determinată de modificarea configuraţiei de riscuri şi ameninţări la adresa securităţii şi percepţiei acestora. Dacă într-o perioadă nu prea îndepărtată, conceptul de securitate se referea la un ansamblu restrâns de factori, în principal de ordin militar şi teritorial, el se impune astăzi printr-un sistemcoerent de componente supuse echilibrului sistemic. Însişi domeniul militar al securităţii se reprezintă profund restructurat, el fiind astăzi circumscris triadei cooperare-dialog-apărare.

Referindu-se la aceste aspecte, amiralul american Joseph T.Lopez spunea că pacea şi stabilitatea nu vin de la sine şi de aceea, forţele NATO, angajate în menţinerea echilibrului în Europa, trebuie să se implice energic pentru a contrabalansa instabilitatea pe bătrânul continent.

În ultimul deceniu s-au accelerat căutările pentru înlocuirea paradigmei securităţii militare cu paradigma securităţii mulidimensionale, care poate fi considerată ca o structură de tranziţie spre o paradigmă a conflictelor non-militare. Aşadar, paradigma non-conflictuală menţionată de unii autori nu are temei real, întrucât conflictele au un caracter de permanenţă şi se exprimă constant în diverse planuri, precum: economic, diplomatic, etnic, religios, cultural, politic, militar.

Noua paradigmă, cea a securităţii multidimensionale, preia şi adaptează la noile condiţii componentele teoretice ale paradigmei securităţii militare, la care adaugă teoriile integrării economice, politice şi de securitate, metodologia şi tehnologia controlului armamentelor, prevenirii şi managementului (gestionării) crizelor.

Propun să abordăm fiecare componentă în parte încercând să identificăm modelul de dezvoltare al acesora pentru un termen mediu în viitorul relaţiilor internaţionale.

Componenta politică a securităţii naţionale/internaţionale.

Punctul de plecare pentru a găsi dilema securizării unor evenemente, informaţii sau fapte, în ultimul deceniu al sec. XX, a fost raportul dintre chestiunile de securitate obiective (acolo unde există ameninţare reală) şi cele subiective (aclo unde există o percepţie a ameninţării). Cum trebuie să analizăm şi să interpretăm percepţiile asupra chestiunilor care pot afecta securitatea într-o eră a informaţiilor şi libertăţii comunicaţiilor? Nimic mai greu decât această selecţie. Factorul politic la putere îste responsabil să construiască politica de securitate naţională. La fel, factorul politic analizează bine resursele interne, situaţia partenerilor externi şi poziţia statelor mai puţin prietene să i-a o decizie. În spaţiul Euro-Atlantic de 50 de ani soluţia a fost alinţa defensivă care să asigure o comunitate de securitate în care partenerii să aibă drepturi egale şi să-şi apere mai bine interesele naţionale. Reuşita poartă numele NATO.