Extras din seminar

România, a șaptea țară ca mărime din Uniunea Europeană, cu un rural care acoperă 87% din suprafața totală a țării și 45% din populație, dintre care 29,5% ocupată în agricultură, avea în 2010 o pondere a agriculturii în PIB de doar de 4,1% (INS, 2010), reflectând realitatea unei lumi rurale care cere o reconfigurare a politicilor publice și de dezvoltare.

Pricipalii indicatori legați de situația ocupării și a proprietății funciare din ruralul românesc reflectă o situație diferită atât de optimul proiectat al Uniunii Europene cât și de media UE, indicând o neconcordanță între realitățile românești și fezabilitatea implementării funcționale într-un timp scurt a modelelor economice și de dezvoltare susținute prin strategiile europene. România prezintă față de media UE nu numai un decalaj de dezvoltare economică, cât și un decalaj de realitate socială.

În 2010, populația ocupată în agricultură în ruralul românesc reprezenta aproximativ 29,5% din totalul populației ocupate din România și 61,2% din totalul persoanelor ocupate din mediul rural (INS, 2010), în timp ce la nivelul Uniunii Europene rata ocupării în agricultură în anul 2006 era de doar 4,9% (Eurostat, 2007).

În același timp, rata ocupării în mediul rural românesc atingea în 2009 doar 53,9%, depărtându-se semnificativ de optimul Uniunii Europene pentru ocupare, proiectat la 70%. Subocuparea indică deopotrivă un deficit de dezvoltare economică în zonele rurale, imposibilitatea de absorbție a forței de muncă în activități deopotrivă agricole, cât și non-agricole, dar și un grad semnificativ de risc cu potențial ridicat de adâncire a subdezvoltării locale.

Totodată, la nivelul ruralului românesc există un fenomen de îmbătrânire accentuată a forței de muncă agricolă: din totalul populației ocupate în agricultură în 2009, 17,5% aveau peste 65 de ani, iar 54,4% peste 45 de ani (INS, 2010); mai mult de jumătate din totalul lucrătorilor în agricultură sunt de vârsta a doua și a treia, distribuție nemaiîntâlnită în nicio altă ramură economică.

Agricultura românească se prezintă în marea sa majoritate ca o agricultură de subzistență. La nivel național, în 2007 doar 5,2% din agricultori erau salariați și 0,2% patroni, în timp ce 53,4% erau lucrători pe cont propriu iar 41,2% lucrători familiali neremunerați (INS, 2008). În 2009 numărul salariaților și patronilor s-a redus (4,03% salariați), în timp ce lucrătorii pe cont propriu reprezentau 54,17%, iar lucrătorii familiali neremunerați 42,49%, înregistrând o creștere ușoară (INS 2009). Datele indică așadar realitatea unei agriculturi dominată puternic de exploatații familiale de subzistență, întreprinderile agricole constituind o minoritate a cărei dezvoltare este cel puțin improbabilă.

Câteva date pot ilustra sugestiv, considerăm noi, situația problematică a structurii exploatațiilor agricole românești. Cele circa 31 000 de exploatații cu personalitate juridică existente în prezent (reprezentând doar 0,80% din total), utilizează circa 44% din suprafața agricolă utilă (RGA, 2010) și dispun, în medie, de aproximativ 191 hectare. Restul de 99% de exploatații, fără personalitate juridică, utilizează mai puțin de 60% din suprafața agricolă utilă și dispun, în medie, de 1,95 hectare.

Tendințele repartiției funciare în România descriu tabloul unei realități polarizate: pe de o parte un număr mare de gospodării exploatând suprafețe mici (medie cca 1,95 ha), iar de cealaltă parte un număr mic de întreprinderi agricole mari, deținând în medie 190 ha, reprezentând 44% din suprafața agricolă a țării. Segmentul proprietăților cu dimensiuni de aproximatv 30 ha (media fermelor europene) fiind insignifiant în peisajul funciar românesc. Pentru a măsura potențialul economic al unei exploatații agricole, Uniunea Europeană a propus ca instrument metodologic de lucru Unitatea de dimensiune europeană.

Aceasta reprezintă o marjă brută standard, folosită ca etalon de clasificare a exploatațiilor agricole în spațiul EU-27 (Decizia Comisiei nr. 85/377/CEE) și valoarea ei a fost estimată la nivelul Uniunii Europene la 1 200 euro (PNDR, 2009, 24).

Determinarea UDE se face prin apel la o listă de coeficienți standard de output, estimați regional prin referință la media pe un număr de ani anteriori a indicatorilor de producție agricolă pentru fiecare tip de activitate. Valorile acestor coeficienți sunt calculate (și re-estimate periodic) de instituții abilitate din fiecare țară, pentru toate tipurile de producție agricolă și operaționate într-o formă standardizată prin raportare la hectar (pentru culturile agricole) și pe cap de animal deținut (pentru creșterea animalelor). În cazul României, coeficienții sunt calculați în baza datelor colectate de Rețeaua de Informații Contabile Agricole (RICA), înființată prin ordonanța 67/13.08.2004, și transmiși către Eurostat (Regulamentul CE 1242/2008).

Pentru toate tipurile de activități agricole, marja brută standard2 se calculează prin înmulțirea numărului de hectare de cultură/numărul de animale deținute cu coeficientul regional asociat respectivei culturi/specii de animale. Sumarizarea marjelor brute standard pentru toate activitățile agricole desfășurate în cadrul unei exploatații agricole dă valoarea acesteia în UDE.